98 / 325
exprima la modul general, cât mai mult, într-o anumită scenă picturală.
Ca atare, în mod evident, și timpul sugerat sau timpii sugeraţi vor fi mult
mai ampli decât în cazul unor anumite instantanee fotografice, care în
general „îngheaţă” un anumit fragment de timp.
Nu comparăm, desigur, lucrări picturale particulare, cum ar fi altarele
sau tripticurile care, prin natura lor, implică o
structură plastică de
factură temporală
prin înlănţuirea scenelor ce redau o anumită temă într-
o manieră
secvențială
. Referindu-ne doar la opere a căror reprezentare
este restricţionată în limitele unei singure rame, vom observa că și aici,
adesea din dorinţa de a exprima cât mai mult, ca istorisire și nu numai
(poate fi simbol, alegorie, sugestie de estetică plastică), artiștii
condensează într-un spaţiu plastic mai multe acţiuni, de multe ori
independente, ce se petrec în timpi diferiţi.
Jan Van Eyck, în lucrarea sa
Logodna lui Filip al II-lea cu Izabela de
Portugalia
, alătură două acţiuni majore, plus altele adiacente, ce
sugerează durate distincte și autonome, evident eliminând din start
versiunea utopică a ubicuităţii, ce mai mult decât probabil nu intra în
uzanţele mentalului creator din acea epocă (o excepţie ar fi doar în
scenele religioase sau în basmele timpului). Găsim aici o derulare
temporală a unor evenimente narate pictural.
Dacă, prin analogie, transferăm aceeași abordare în
contemporanitate, dar în maniera tehnicilor de colaj, desigur că întreg
dispozitivul provoacă o percepţie total diferită, iar timpii reprezentaţi
devin abstracţi, potrivit întregului demers artistic, ca în exemplul colajului