93 / 325
93
optic, unele specializate în răspunsul stărilor de stimulare permanentă,
altele, stărilor tranzitorii.”
116
Cele două stări caracteristice percepţiei
vizuale, enunţate și analizate în lucrarea lui Jacques Aumont, sunt
fundamental legate de timp prin felul în care operează, adică prin
„răspunsuri
lente
” sau „
rapide
”, legate de acţiunea stimulilor în diverse
conjuncturi luminoase.
Autorul arată că, într-o oarecare măsură, un fenomen lent, pe care
el îl numește
somația,
nu este altceva decât un proces fiziologic, ce se
produce la nivelul receptorilor și prin care, în anumite limite, se distinge
foarte slab sau chiar nu se distinge deloc diferența dintre impulsul unei
lumini slabe, dar de mai lungă durată și cel al unui flash scurt, dar intens,
în cazul că însumate fiecare dintre energiile lor sunt egale. Sau
integrarea temporală
,
care este o caracteristică de fuziune la nivel
postretinian ‒ deci altceva decât
persistența retiniană
‒
și prin care un
set de flash-uri luminoase, repetate scurt, sunt „integrate” unei percepții
fluente de lumină continuă, dacă ele se succed mai repede decât într-o
anumită durată critică.
Percepția imaginilor cinetice este influențată și de un set de
răspunsuri la variațiile rapide ale stimulilor și aici efectele cele mai
pregnante le regăsim în cazul
scintilației
și cel al
mascării vizuale.
Cel
mai cunoscut caz de
scintilație, „clasic” și legat direct de tema noastră, se
produce atunci când, de exemplu, frecvența luminii este diferită de
frecvența de proiecție a imaginilor (fotogramelor) cinematografice ‒ în
general este superioară ‒ producându-se prin acest decalaj dintre cele
două frecvențe un „pâlpâit”, un efect supărător ce disturbă fluența
percepției.
117
Efectul de
mascare vizuală
118
este determinat prin succesiunea
rapidă a stimulilor luminoși, caz în care al doilea stimul reduce
sensibilitatea primului stimul și astfel „percepem un contrast mai slab,
acuitatea vizuală este mai mică.”
119
Efectul apare pregnant mai cu seamă
în cazul tranzițiilor (între două imagini distincte), mai puțin sau deloc
116
Jacques Aumont, L’image, Paris, Nathan/HER, 2001, p. 20
117
Deoarece, la nivel de convenție, acest
defect
este automat asociat cu ideea de „cinema
vetust”, el este adesea folosit ca
efect
pentru a sugera acest lucru.
118
Efectul în sine, aplicat în cinema prin introducerea unei fotograme albe între cele ce se
succed normal într-un plan, repetat la fiecare fotogramă în parte, reduce sau chiar anulează
senzația mișcării.
119
Jacques Aumont,
L’Image
, Paris, Nathan/HER, 2001, p. 22