Becul Peticit - Gheorghe Sfaiter

94 / 325

evident în succesiunea fotogramelor („frame”-urilor) unui plan
cinematografic. Jacques Aumont face o interesantă afirmație ipotetică,
pentru ca, după o amplă analiză a fenomenelor „de la vizibil la vizual”, să
revină asupra ei cu fermitate: „Este de altfel posibil ca mascarea unei
fotograme prin următoarea să fie una din condițiile care favorizează
percepția mișcării, prin eliminarea persistenței retiniene, dar este în
prezent încă departe de a fi sigur, două fotograme succesive fiind în
general foarte asemănătoare pentru a putea într-adevăr să se
mascheze”120[...] „Nu insistăm, deci, este suficient: persistența retiniană
există frumos și bine, însă dacă ea ar juca un rol în cinema, ea n-ar putea
decât să producă o dezordine de imagini remanente. Percepția filmului nu
este posibilă, de fapt, decât grație efectului phi, și de asemenea grație
mascării vizuale care ne debarasează de persistența retiniană”.121
Această schimbare virulentă de opinie este precedată însă de o
minuțioasă analiză prin care afirmația din partea a doua a citatului se
postulează cu argumente și demonstrații punctuale: unele aspecte ale
relației mișcare-timp-percepție, mai precis modele de percepție ale
mișcării prin „detectarea mișcării”, prin „informația asupra propriilor
noastre mișcări” sau din prisma „pragurilor percepției mișcării ” în cazul
mișcării reale și contrapunctate prin analiza efectului phi, a importanței
lui pentru înțelegerea „mișcării aparente”.
Nu vom insista decât puțin asupra teoriei efectului phi, care a fost
enunțată de Max Wertheimer încă în anul 1912 și este una dintre direcțiile
de cercetare gestaltistă ‒ și nu numai ‒ ce definește caracterul iluzoriu al
percepției mișcării aparente, prin care imaginile statice, în anumite
condiții, pot fi percepute ca fiind în mișcare, deși, în realitate, ele sunt
imobile. Multitudinea și complexitatea experimentelor psiho-fizice
parcurse, de-a lungul timpului, asupra acestui domeniu atestă, din punct
de vedere creativ, potențialul „artistic” al mişcării și timpului, cu atât
mai mult cu cât rezultantele imagistice sunt de factură „iluzorie”.
Din punct de vedere analitic se remarcă o altă particularitate a
percepţiei vizuale: o componentă de natură psihologică, care nu ţine
numai de natura pur fiziologică a vederii, ci însumează latura raţională și
cea emoţională a acestui proces. Este vorba despre privire, pe care
Jacques Aumont o caracterizează astfel: „privirea este cea care definește
120 Ibidem
121 Ibidem, p. 34