92 / 325
legate de timp, este necesar să cunoaștem câteva dintre caracteristicile
vederii, ale subtilităţilor sale organice de natură psiho-fiziologică.
Ochiul în sine, ca structură organică, operează printr-o permanentă
succesiune de transformări optice, chimice și ale stimulilor sistemului
nervos. Aceste operaţiuni sunt determinate de fenomenele luminoase care
interacţionează cu ochii noștri și care, astfel, transmit un întreg lanţ de
senzaţii informative. Principalele coordonate legate de natura luminii în
raport cu percepţia vizuală sunt: intensitatea sa, lungimea de undă și felul
în care este ea distribuită în spaţiu. Există însă și
o relaţie temporală
, ce
caracterizează interacţiunea dintre lumină și percepţia vizuală. În acest
sens, este cunoscut faptul că partea cea mai mare a stimulilor vizuali
variază ca durată sau se produc simultan.
Apoi, ochii sunt într-o continuă mișcare, ceea ce produce un
flux
variabil de informaţii
transmise creierului. Iar evaluarea acestor
informaţii este, la fel, un proces neîntrerupt de la nivelul creierului ‒
indiferent de ritmul în care se produce acest lucru, mai rapid sau mai lent.
Totuși, raportate la ceea ce, în mod general, denumim „ritm vital”, aceste
procesări sunt extrem de rapide, de ordinul milisecundelor, așa încât, în
comparaţie cu celelalte acţiuni ale organismului uman, par a fi
instantanee.
Alte relaţii de timp ale mecanismului vizual-perceptiv sunt:
capacitatea de separare temporală a ochiului în cazul unor fenomene
luminoase extrem de apropiate, adaptarea la diferite nivele de
luminozitate. De exemplu, în cazul unor străluciri intermitente, a căror
cadenţă este la nivel de 6 până la 8 sau mai multe asemenea flash-uri pe
secundă, acestea vor fi percepute însumat ca un flux luminos continuu.
În ceea ce priveşte puterea de adaptare a ochiului la nivele foarte
scăzute de iluminare, prin trecerea de la vederea diurnă la cea nocturnă,
de asemenea vom constata că, pentru o percepţie eficientă, sunt necesare
35 până la 40 de minute pentru ca ochiul să se adapteze perfect.
Constatăm, aşadar, că percepţia vizuală este un fenomen dinamic,
ca atare cu un parcurs temporal, chiar dacă, de cele mai multe ori, este
vorba de unităţi de timp extrem de mici raportate la ritmul biologic uman
în complexitatea sa.
„Fundamental, deci, timpul este înscris în percepţia noastră.
Cunoașterea a progresat considerabil, din acest punct de vedere, odată cu
descoperirea din 1974 a existenţei a două tipuri de celule ale nervului