96 / 325
Traseele unei explorări vizuale
din zonele cele mai interesante ale imaginii, întreţesută de traiecte scurte
și lungi de o sofisticată complexitate.
Dacă este evident faptul că percepţia în sine are un demers
temporal iar privirea are un anumit parcurs spaţio-temporal extrem de
interesant, după cum am văzut în exemplul de mai sus, vom încerca să
deslușim modul în care timpul este reprezentat în imaginile plastice,
particularităţile stilistice și conceptuale ale relaţiei dintre imagine și
timpul care-l poartă.
Relaţia timp, dispozitiv, archè
Înainte de a ne referi la „timpul sintetizat”, timpul caracteristic
artelor vizual-cinetice, vom căuta să deslușim, mai întâi, înţelesurile
legate de această dimensiune în artele vizuale statice.
Orice imagine poate prezenta, mai mult sau mai puţin pregnant,
date despre un anumit timp al conţinutului său ‒ fie prin natura diegezei
sale, care implică o desfășurare faptică, dramaturgică chiar, deci o
anumită durată, fie prin sugestiile ideatice, abstracte, care fac trimitere
spre zone temporale de aceeași factură.
Din acest punct de vedere, vom observa că orice imagine are un
timp al ei, un timp implicit care va fi reperat de privitor, mai mult sau mai
puţin, în funcţie de
dispozitivul
care intermediază percepţia imaginii.
Complexitatea mijloacelor de expresie, dar și modul în care se manifestă
comunicarea între opera de artă și privitor au provocat o reevaluare a
acestor relaţii și integrarea lor „într-un ansamblu de determinări ce