101 / 325
101
demers modern, îi imprimă un ritm lent, mocnit, care induce percepţia
unei stări onirice.
Cu mişcări hieratice, ceremonioase, specifice stilului său, Bill Viola
structurează o temporalitate solemnă, conferind mişcărilor o valoare
specială, ce se imprimă în gesturi, în expresiile faciale, chiar şi în aspectul
hainelor subliniindu-le oarecum materialitatea şi perfecta lor asemănare,
asemănare ce induce o neverosimilă aliniere temporală, ca și când epocile
s-ar confunda între ele, anulând și abstractizând în acest fel chiar noţiunea
timp
în sine.
Total opus se manifestă timpul în cazul fotografiei, mai cu seamă în cazul
acelor imagini în care miza temporală constă tocmai în anularea acestui
flux viu și extragerea din consistenţa sa a unui „punct singular, de
extensie qvasi nulă, apropiindu-se deci de imaginea (care are ea o
dimensiune temporală intrinsecă totalmente nulă).”
128
Aceste momente vizuale, extrem de reduse ca sugestie temporală, au,
în mare parte, un accentuat caracter documentar, deoarece scurtarea
drastică a timpului reprezentat conduce spre o diminuare a sugestiei
diegetice, conferind imaginii fie o certă disponibilitate spre registrul
analitic, fie o inefabilă dimensiune poetică.
Analizând cele două tendinţe de exprimare plastică în epoca clasicismului
și a romantismului, Jacques Aumont concluzionează: „Într-adevăr, pe
măsură ce mijloacele sale tehnice de reproducere a realităţii progresau,
pictura se afla tot mai mult prinsă între două exigenţe contradictorii: a
reprezenta
întreg evenimentul
pentru a-l înţelege bine și de-a nu
reprezenta decât
o clipă
pentru a fi fidelă verosimilităţii perceptive.”
129
Timpul a limpezit această contradicţie după câţiva ani, când
teoreticienii au găsit o cale „diplomatică”, astfel încât amândouă
abordările să fie valabile numai „cu condiţia de a alege acea clipă care
exprimă esenţa evenimentului: ceea ce Gotthold-Ephraim Lessing în
tratatul său
Laoocon
(1766) numea
momentul pregnant
.”
130
Această clipă unică, definitorie pentru o întreagă succesiune
temporală ce constituie dimensiunea unui eveniment întreg, nu poate
exista, după părerea autorului, din punct de vedere psihologic, ea poate
avea doar conotaţii estetice de factură metaforică, mai cu seamă în cazul
128
Jacques Aumont, Paris, L’Image, Nathan/HER, 2001, p. 178
129
Ibidem, p. 179
130
Ibidem