Becul Peticit - Gheorghe Sfaiter

106 / 325

În aceeași măsură, artiștii din domeniul video explorează
profunzimea imaginii durată, disponibilitatea sa reflexivă, dar și
capacitatea emoţională a unui timp „fluid”. Bill Viola, spre exemplu, în
video-instalaţia sa Ocean fără ţărm,135 operează numai cu imagini dintr-
un singur plan, ale căror durate sunt extrem de lungi, susţinând în acest fel
sensul filozofic, dar și oarecum „ritualic” al mesajului artistic.
„Se pare, deci, că cinematograful (sau, mai bine zis, tehnica audio
vizuală) este de fapt un plan-secvenţă infinit, exact cum este realitatea
pentru ochii noștri și pentru urechile noastre, pe parcursul întregului timp
cât suntem în măsură de a vedea și a auzi (un infinit plan-secvenţă
subiectiv care se termină la finele vieţii noastre): și pe acest plan-secvenţă
nu este altceva decât reproducerea (cum am mai spus-o de mai multe ori)
limbajului realităţii, în alţi termeni, reproducerea prezentului.”136
„Timpul durată” reprezintă, poate, cea mai verosimilă asociere dintre
toate expresiile sale vizual cinetice, cu timpul spectatorului, entitate
subiectivă determinată de un infinit șir de cauze: psihologice, culturale,
educative etc. Timpul spectatorului poate fi decisiv, deoarece include o
serie de factori subiectivi extrem de importanți: buna dispoziţie, presiunea
psihologică, atitudinea de indiferenţă, suficienţă etc., care pot fi de
sorginte culturală, etnică, socială etc ‒ așadar, o infinitate de condiții, de
la cele mai evidente până la cele mai subtile. Structura diegetică, ritmul și
estetica actului artistic se repercutează asupra timpului spectatorului
modelându-l potrivit unor vectori subiectivi ce ţin de sensibilitatea,
cultura, personalitatea ca atare a privitorului.
Evident că timpul spectatorului este, în mod firesc, de altă natură și
curge altfel în cazul în care privirea este dedicată unei imagini statice, caz
„amiabil”, în care fluxul viu al răstimpului trăit cu cel al scanării imaginii
este structurat în virtutea unei relaţii „independente”, total diferit de
1
136 Pier Paolo Pasolini, Observaţii asupra planului-secvenţă, „Secolul 21-Filmul”, nr. 10-12,
2001, p. 67
95