opririi timpului, cauzată prin identificare totală cu destinul unor
personaje.
Radiografie a unui asemenea stil de modelare inspirată a timpului
filmic, a modului în care poate fi dilatat și comprimat, filmul lui
Tom Tykwer
, Aleargă, Lola, alergă (Lola rennt)
relevă importanţa
dramaturgică a fiecărei fracţiuni de secundă. Prin alternarea a două acţiuni
paralele, cu timpi cântăriţi și controlaţi farmaceutic, prin felul în care
anulează și restabilește valabilitatea lor emoţională, realizatorul
relativizează limitele convenţionale ale timpului cinematografic.
Este un fel de joc, prin care autorul anulează parţial condiţia
simultaneităţii cinematografice într-o demonstraţie în care-i face părtași
pe spectatorii săi, ce devin coautori, martori ai acestui ingenios joc propus
de regizorul filmului acela „mistificator” de timp.
Timpul capătă materialitate, este secţionat metodic, demonstrativ
devenind material didactic, supus unei disecţii reci pentru a-i afla natura
dramaturgică, valenţele sale emoţionale, valenţe anulate prin chiar acest
demers, ce deturnează sensul timpului filmic dinspre afect spre raţiune cu
o determinare de”suicid dramaturgic”.
„Sentimentul timpului nu decurge deci din durata obiectivă a
fenomenelor, ci mai curând din modificările senzaţiei noastre de timp,
care rezultă ea însăși din procesul permanent al interpretării cu care
operăm.”
140
Având în vedere acest fapt relevat de Jacques Aumont și, mai
ales, că „timpul însuși este totdeauna înţeles ca un fel de
reprezentare
mai mult sau mai puţin abstractă a substanţei senzaţiilor”
141
, vom detecta
o altă dimensiune temporală de factură psihologică, determinată însă de
strategia estetică a
140
Jacques Aumont, L’Image, Paris, Nathan/HER, 2001, p. 78
141
Ibidem, p. 79




