114 / 325
sugerând stări existenţiale paralele, în care memoria îmbină confuz
gânduri și sentimente din trecut, amestecate sau suprapuse peste cele din
prezentul subiectiv al regizorului, culminând cu acea sugestie a
volatilității memoriei, a existenței unui ”timp fantomatic”.
Așadar, consistenţa diegetică a imaginii se imprimă în conștiinţa
spectatorului, nuanţat din punct de vedere temporal, în funcţie de
capacitatea sa narativă, de modul în care este susţinută o anumită presiune
psihologică în interiorul naraţiunii, indusă în mod egal și spectatorilor
printr-o subtilă strategie dramaturgică.
Mai mult decât o coagulare temporală „până în granulaţia”
peliculei din imaginea descrisă mai sus,
Oglinda
, în întregul ei, are o
construcţie de tip
imagine-cristal
143
, după cum a definit Gilles Deleuze
această manieră de a construi demersul cinematografic. Este o
caracteristică a filmelor realizate după cel de-al doilea război mondial,
când s-a produs o mutaţie majoră, reflex al unui nou mental cultural, în
care timpul, concept estetico-filozofic, este reevaluat și restructurat
devenind la rândul său, în cinematografie,
imagine
-
timp.
Imaginea-timp este o structură cristalină, care, la modul metaforic,
are multiple faţete transparente, ce fac posibilă o evoluţie simultană a
trecutului, prezentului și viitorului, în derulare aleatorie, fără o strategie
strictă, controlată de logica diegetică, ca în cazul filmelor antebelice,
organic legate de coerenţa narativă, a cărei fluenţă era modulată prin
imagineamişcare.
Deleuze fixează demarcaţia dintre cele două structuri
esteticodramaturgice, enunţată încă din neorealismul italian, când
imagineamișcare, vector al acţiunii, ce decurgea într-un sens temporal, a
cărui cronologie se subordona integral naraţiunii, este înlocuită de
imagineatimp, un nou concept cinematografic, prin care i se acordă
timpului rolul dominant, nucleul în jurul căruia se structurează demersul
filmic.
Oglinda
este un exemplu elocvent de film cu structură „cristalină”,
în care timpul se impregneză obsesiv în conștiinţa spectatorului, trecutul
și prezentul se îmbină fără nicio logică diegetică strictă, ci doar într-o
cadenţă poetică, muzicală, ce dislocă multiple sensuri existenţiale, a căror
143
„Trecutul nu succede prezentului care nu mai este, el coexistă cu prezentul care a fost.”
(Gilles Deleuze) Filozoful francez definește conceptul de
imagine-cristal
în operele sale:
L’Image-mouvement. Cinéma 1
, Paris, Les éditions de Minuit, coll. „Critique”, 1983 și
L’Image-temps. Cinéma 2
, Paris, Les éditions de Minuit, coll. „Critique”, 1985.