120 / 325
folosește, prin cauză și efect, de reperele cele mai dinamice ale unui
dramaturgii, ale unei povești.
Privirea compensează, aşadar, zonele din proximitatea sa
senzorială cu un substitut imaginar pentru a întregi logica faptică, pentru
a-i conferi un grad de comprehensibilitate accesibilă. Acest proces
mental, ce ţine ‒ după cum am văzut ‒ şi de nivelul de familiarizare cu
arché-ul imaginii şi cu dispozitivul artistic în sine, este substanţial legat
de
acţiune, de mişcare, ca atare poate avea (de cele mai multe ori) și o
component diegetică. Dar, dacă imaginea este statică şi nu are o durată şi
„dacă povestea este un act temporal, cum poate să se înscrie în imagine
dacă aceasta nu este temporalizată? Şi, dacă este, care e raportul între
timp, timpul poveștii și timpul imaginii?”
151
Să vedem, pentru început, cum decurge povestirea în cazul
imaginii statice care, evident, are un caracter aparte, comparativ cu cel al
imaginii cinetice, deoarece aici timpul naraţiunii în sine este „îngheţat” iar
povestirea este indusă registrului imaginar, unde se reconstituie
temporalitatea faptică.
Revenind la povestire ca manifestare vizuală, este demn de reţinut
punctul de vedere al lui Rudolf Arnheim, care consideră că naraţiunea, în
cazul artelor vizuale, are un caracter preponderent spaţial (evident, se
referă la artele vizuale netemporalizate, statice). Pentru a fi cât mai
explicit, Jacques Aumont, care-l analizează pe Arnheim și exemplul în
care acesta explică modul cum o simfonie, ca ansamblu, nu este
organizată numai în timp, ci (curios) preponderent în spaţiu, deci structura
sa este spaţială, concluzionează că „memoria, pentru Arnheim, are o
structură mai mult spaţială decât temporală”
152
. Raţionând deductiv,
autorul găsește că „spaţiul este deci un receptacul potenţial de
evenimente – și spaţiul reprezentat actualizează aproape întotdeauna
această potenţialitate.”
153
Dacă, într-adevăr, naraţiunea are preponderent un caracter spaţial,
când ne referim la artele secvenţiale, acest lucru se datorește și faptului că
‒ după cum am văzut la fragmentul dedicat timpului ‒ spectatorul are
două nivele de receptare: cel al timpului reprezentat și cel al timpului
trăit. Așadar, el este „rupt” de spaţiul habitat și se dedică spaţiului
151
Jacques Aumont,
L’Image
, Paris, Nathan/HER, 2001, p. 189
152
Ibidem, p. 191
153
Ibidem, p. 192