125 / 325
125
Cele două exemple sunt relevante pentru teoria lui Alain Bergala
care, investigând particularităţile artei fotografice ca dispozitiv artistic, a
capacităţii sale regizorale, repera potenţialul său narativ în jocul
profunzimilor şi al unghiulaţiilor ce modelează spaţiul diegetic al
fotografiei ‒ precum în lucrarea
Auschwitz
.
Exemplele pot fi însă edificatoare şi pentru acea enigmatică
elipsă
temporală de
înainte
şi de
după
momentul de declanşare a expunerii,
căreia Guy Gauthier îi deslușea înţelesurile în capitolul intitulat
Organizarea spaţiului, element narativ
din lucrarea
Douăzeci de lecţii
(plus una) despre imagine și sens
(1989).
Regăsim elipsa în cazul
fotografiei
Fata afgană
, unde tânăra rămâne parcă „îngheţată” între trecut
şi viitor într-un prezent perpetuu ca într-un fel de enclavă temporală.
Dacă, în cazul artelor vizuale statice, timpul nu are relevanţă
diegetică concretă, în cazul artelor cinetice ‒ după cum am amintit ‒
durata imaginii se identifică, în general, cu durata acţiunii, a povestirii,
deşi „nu trebuie să confundăm secvenţialitatea și mobilitatea: există
imagini secvenţiale foarte imobile și opere mobile ce nu sunt cu adevărat
secvenţiale.”
154
Problema mobilităţii nu este însă, neapărat, o calitate a narativităţii;
se indica mai sus că pot exista, e drept mai rar, opere plastice de genul
benzilor desenate, al colajelor, al instalaţiilor și asamblajelor, care să
disloce un nivel narativ, o mobilitate diegetică superioară unor lucrări din
domeniul artelor secvenţiale: cinematografia, arta video, artele din
domeniul multimedia etc.
Mobilitatea conflictuală, ideatică, nu este neapărat legată de
mobilitate formală; o poveste saturată de evenimente, cu multe întorsături
și conflicte interne, nu implică în mod automat o transpunere vizuală cu
multă mișcare în interiorul planului sau la nivel secvenţial, prin montaj
alert. Dinamismul narativ este intrinsec povestirii, el poate fi accentuat
sau diminuat formal, dar acest lucru nu schimbă valoarea sa nominală, se
modifică doar structura sa expresivă.
Hamlet
-ul lui Shakespeare rămâne
ca text, ca potenţial dramaturgic, același, indiferent că este jucat pe scenă
sau este ecranizat, dacă s-a jucat în anii 1800 sau în secolul al XXI-lea.
Evident că aici intervin o serie de factori ce ţin de mentalul cultural
154
Jacques Aumont,
L’Image
, Paris, Nathan/HER, 2001, p. 191