122 / 325
Soţii Arnolfini
- Jan van Eyck
timpului, mișcarea fiind captiva propriei sale reverberaţii. Concluzionăm,
deci, că avem, prin această punere în abis, un tip de naraţiune în care
întâmplarea se repetă printr-un fel de imagine ecou, ce circumscrie
povestirea, ca reprezentare vizuală, într-un areal care, ca un paradox
ludic, deschide acţiunea. Asemănător, în aceeași manieră de punere în
abis, dar cu un impact vizual mai profund, va realiza și Diego Velázquez,
în anul 1656, tabloul
Domnișoarele de onoare
.
Desigur, acest aspect al relaţiei spaţiu-naraţiune se referă la
reprezentarea explicită a acţiunii, nu la cea sugerată prin mijloace
plastice, de exemplu, expresia feţei unui prim-plan, pe care se pot „citi”
presupuse întâmplări, tipice pentru anumite reacţii faciale. Deși nu se