126 / 325
temporal sau geografic, de particularităţile de limbaj artistic, de stilistica
și expresivitatea unui artist sau altul.
Într-un interviu recent Peter Greenaway aducea în discuţie cazul
Shakespeare drept unul particular, care însă generalizat poate determina și
un alt aspect naratologic, cel al „traducerii”. El nu făcea nicio referire la
traducerea dintr-o limbă în alta, ci la „adaptarea” din limba engleză
arhaică în engleza contemporană. Mai precis, la faptul că opera marelui
dramaturg, caracterul narativ-dramaturgic este autentic numai în litera
exactă a textului original. Orice „adaptare”, „modernizare” a limbajului
provoacă mutaţii consistente, chiar de natură diegetică, deoarece o mare
parte din substanţa naratologică (în limba engleză) se regăsește chiar în
acel limbaj străvechi. Este ca și cum am încerca să-i „traducem”
Amintiri-
le
din copilărie
ale lui Ion Creangă din graiul său original în limbaj
contemporan.
Evident că nu se pune problema unei „deturnări” structurale a
demersului naratologic în acest caz, ci, mai cu seamă, evidenţiem
importanţa cuvântului într-un demers artistic
audio-vizual
. Iar, în ceea
ce-l privește pe Peter Greenaway, el făcea, prin acest exemplu, trimitere
la faptul că Shakespeare poate fi (ca text vorbit) jucat și adaptat în alte
limbi; în engleză însă acest lucru este neindicat.
Poate cel mai elocvent exemplu de tipuri de transpunere
cinematografică a unei naraţiuni în diferite perioade este textul biblic
referitor la viaţa lui Iisus Hristos, ecranizat într-o mulţime de variante, din
care le reţinem pe cele mai notabile: episodul dedicat lui Iisus în filmul
Intoleranţă
(1916) de David Wark Griffith, apoi filmul
Iisus din Nazaret
(1977) de Franco Zeffirelli și
Patimile lui Hristos
(2004) de Mel Gibson.
Intoleranţă
(1916)
Iisus din Nazaret
(1977)