123 / 325
123
înscrie exact în acest tip de a „povesti” strict prin reacţie facială, ci prin
sugestie pur plastică, totuși cazul celebrului tablou
Strigătul
(1893), pictat
de Edvard Munch, poate fi un exemplu de potenţialitate narativă; aici însă
primează o categorie diegetică aparte, de sorginte psihologică, astfel încât
nu acţiunea faptică este actantul întâmplării, ci efectul psihologic produs
de întâmplare devine esenţa mesajului plastic.
Expresivitatea plastică de factura exemplului de mai sus și opere de
acest fel sunt extrem de numeroase în istoria artelor plastice, imagini care
provoacă acel inefabil mesaj vizual invocat de Rudolf Arnheim în teoriile
sale dedicate „gândirii vizuale”, care, dincolo de mesajul său prioritar
emoţional, muzical sau poetic, au însă și o reală consistenţă narativă.
Particularitatea acestui tip de a povesti este aceea că demersul
plastic sugerează un anumit parcurs epic, ale cărui limite sunt stabilite de
capacitatea imaginativă a spectatorului, de acuitatea raţionamentelor sale
în raport cu structura sa culturală.
Revenind însă la teoria lui Guy Gauthier, care se referă mai strict la
câmpul vizual și profunzimea imaginii de aceeași natură, nu atât din
același dispozitiv (pictura, grafica, fotografia), cât mai mult din aceeași
zonă stilistică ‒ mai precis, la imaginea ca reprezentare formală cât mai
fidelă, în speţă fotografia ‒ găsim juste afirmaţiile sale. Într-adevăr, o
imagine al cărui câmp de profunzime este mare, cum ar fi un peisaj urban,