129 / 325
129
materialitatea vizuală în abisul subtil al imaginaţiei, operând doar sub
formă de sugestie asupra cursului povestirii, stimulând, în acelaşi timp,
fluxul ideatic, sensurile mesajului subsumat.
Desigur că, în acest caz, se diluează şi dominanta spaţială, concretă,
a procesului narativ prin caracterul substanţial abstractizant al imaginii
mentale. În schimb, poate fi exacerbată componenta
timp
, care, prin actul
frust al tăieturii de montaj, dar chiar şi prin efectele de tranziţie, provoacă
un act compensator de imaginație care să susțină fluența narațiunii.
Elipsa, prin valenţele sale stimulative, devine, de altfel, o entitate creativă
situată în centrul preocupărilor artei contemporane, un mediu virtual, în
care artiştii îşi atrag spectatorii pentru a naviga împreună pe tărâmul
fanteziei.
Montajul poate fi asemuit metaforic cu sculptura, dacă ne referim la
operațiunea de eliminare a porţiunilor narative neesenţiale, a segmentelor
spaţio-temporale aferente (în cazul cinematografului). Naraţiunea se
omogenizează, de fapt, prin restructurarea şi esenţializarea unei potenţiale
megastructuri diegetice. Un exemplu grăitor poate fi filmul lui Peter
Greenaway,
Valizele lui Tulse Luper
(2003), în realitate, mai mult o operă
multimedia; structura sa narativă se aseamănă unei imense interfeţe
digitale, cu ferestre corespunzătoare pentru cele 92 de valize adunate de
Tulse de-a lungul vieţii. Accesarea oricărei ferestre deschide calea spre
unul din episoadele povestirii, operaţiune ce se poate face fără a respecta
neapărat o anumită succesiune, aşa încât, dacă le vezi pe toate, la final ele
pot fi reordonate, ca într-un fel de joc de puzzle, în logica lor temporală,
logică, de altfel, foarte relativă.