133 / 325
133
tip mimetic, considerată de unii specialiști drept vector principal al unei
direcţii ce explorează limbajul unui cinematograf „pur”. Evident că
rarefierea conţinutului literar, teatral, al cuvântului, în general, potenţează
expresia vizuală, dar fără a exclude (mai cu seamă în ultima vreme),
valoarea expresivă a sunetului, a resurselor sale narative, astfel încât
inefabilul sonor și concretul vizual să devină actanți principali ai unui gen
narativ cu un important potenţial sugestiv.
Continuatori ai sensului explorator propus de Dziga Vertov, Godfrey
Reggio și Ron Fricke experimentează acest gen de expresie filmică,
naraţiunii conferindu-i-se un caracter discursiv, în care faptele sunt mai
mult invocate decât evocate pentru a le da un sens prioritar ideatic,
structurându-se, astfel, o adevărată dizertaţie filozofică, având accente
militante de manifest cultural. În acest areal al naraţiunii directe se înscriu
și impresionant de numeroase documentare antropologice: cele ale lui
Robert Flaherty, Sheeler Charles, Walter Rutthmann, Joris Jvens, sau mai
aproape de noi, John Marshall, David MacDougal, Victor Kossakovski,
Sergei Loznitsa, Kim Loginotto, Angus Macqueen, a căror „povestiri”
sunt culese direct din întâmplările de zi cu zi, ceas cu ceas, clipă cu clipă,
din viaţa unor comunităţi în general mai puţin cunoscute, pe care
cineastul le ordonează aproape cronologic pentru a avea o imagine cât
mai exactă, aproape de rigoarea cercetărilor antropologice. Fluenţa
naraţiunii este dată de cursul real al vieţii iar imaginile nedisimulate ale
evenimentelor trecute se perindă în ochii spectatorilor întocmai ca o
poveste ce a fost, în prealabil, elaborată sub formă de scenariu.
Spre deosebire de documentarele discursive, amintite mai înainte,
unde naraţiunea este articulată cu mult rafinament artistic prin alternarea
unor imagini „directe”, în acest caz montajul este relevant prin discreţie,
ce induce chiar senzaţia absenţei sale, a unei povestiri realizate dintr-un
plan secvenţă. Scenariul şi povestirea prind substanţă în decursul
întâmplărilor (prin ele însele), naraţiunea în sine este, aşadar, o rezultantă
posterioară
filmării.
Similar acestui mod de a construi diegeza unor opere vizual-cinetice,
lucrările video de
„ficţiune supravegheată”
, cum numea Michaël Klier
metoda sa de a povesti prin intermediul camerelor de supraveghere,
structurează o naraţiune aproape „mecanică”, datorată neutralităţii şi
expresivităţii minimale pe care o imprimă acest gen de imagini.