132 / 325
fluxul povestirii „curge” bine pe suportul său vizual, însă imaginile luate
ca atare nu pot „să exprime anumite enunţuri, în special un enunţ negativ
(«pictures can’t say ain’t»)”
157
, după cum îl citează Aumont pe artistul și
cercetătorul american Sol Worth. Lucru pe care cuvintele îl împlinesc.
Aumont enunţă, totodată, și cele două perspective de cercetare
semiologică a modului în care limbajul verbal și limbajul vizual prezintă
similitudini, dar și diferenţe fundamentale între semnificaţiile prin imagini
și semnificaţiile prin cuvinte. Diferenţe care, însă, nu anihilează
complementaritatea verbalo-mimetică, ci, întocmai ca și în cazul
literaturii, permit o infinitate de îmbinări ale cuvintelor (fie chiar și scrise)
și imaginilor (în cazul literaturii ne referim, desigur, la imagini mentale);
în anumite cazuri și cu riscul unor inadvertenţe stânjenitoare: redundanţa,
tautologia, pleonasmul etc.
Dominanta narativă literară sau teatrală este evidentă în cazul
ecranizărilor unor importante opere literare, caz în care, în mare parte,
opera literară, matricea operei cinematografice, are un important
ascendent prin redutabila sa „armă”, imaginea mentală. Așa se explică
faptul că, la cele mai multe ecranizări, spectatorii avizaţi (cei care cunosc
opera literară) au, în marea majoritate a cazurilor, convingerea că opera
literară este superioară copiei sale cinematografice. Lucrul acesta este cu
atât mai interesant, cu cât naraţiunea, în esenţa ei, este aceeași, chiar dacă,
din punct de vedere structural, apar diferenţe notabile, diferenţe ce ţin de
nivelele operative ale povestirii filmice, organic legate de expresivitatea
audio-vizuală.
Filmul de ficţiune este însă un domeniu foarte amplu, cu o infinitate
de nuanţe narative, ce particularizează fiecare gen în parte, o categorie ce
necesită analize îndreptate preponderent spre aspectul dramaturgic, spre
componenta sa spectaculară. De aceea, vom încerca să ne ocupăm de acel
tip de expresie filmică, vizual-cinetică, a cărei formulă diegetică este mai
mult
discurs
decât
povestire
.
Documentarul, cine-ochiul lui Dziga Vertov, ciné-vérité-ul,
cinematograful direct sunt modalităţi de expresie derivate din acele prime
imagini mișcătoare culese de fraţii Lumière, prin care naraţiunea se
înfiripa, oarecum „spontan”, prin imagini luate direct din realitate, fără
construcţii narative de factură literară, ceea ce conducea spre o diegeză de
157
“
imaginile nu pot să spună
nu este
”, Sol Worth apud Jacques Aumont,
L’Image
, Paris,
Nathan/HER, 2001, p. 193