130 / 325
În acest caz, fragmentarea şi deconstrucţia unui potenţial curs epic,
fluid provoacă asociaţii şi multiple ramificaţii narative, ce sunt anulate şi
deturnate, la rândul lor, spre alte sensuri diegetice şi ideatice prin textele,
desenele şi imaginile colate masiv, până la saţietate, anulate şi frânte prin
tăieturi de montaj sau tranziţii ce declanşează elipse plurivoce. Universul
creat de Greenaway se detaşează de limitele rigide ale unei naraţiuni
convenţionale, el reprezintă o adevărată simfonie audio-vizuală, în care
naraţiunea devine un pretext ce legitimează o reală demonstrație de
spectacol vizual-cinetic. Poate că în nicio altă operă cinematografică
elipsele nu sunt atât de abundente, surprinzătoare şi eficiente, astfel încât
sensurile, reperabile atât în textul, subtextul, contextul verbal, dar mai cu
seamă în structura sa formală, ce devine informală, reverberează în
ecartul elipselor ajungând, în felul acesta, stimuli ai imaginației
spectatorului.
De fapt, discursul elipselor este o naraţiune a absenţelor imagistice,
complementare unităţilor vizuale, planurilor cinematografice, un fel de
structură formată din continuităţile imaginare ale acţiunilor întrerupte, ale
unor omisiuni imateriale, care, în mod paradoxal, consolidează
naraţiunea.
Această calitate a montajului, a colajului, asamblajului, prin care se
instituie, dintr-un fel de reflex al raţiunii, construcţia imaginară a
întregului prin îmbinarea fragmentelor reale cu cele imaginare, ca
substitute ale acţiunilor și relațiilor frânte, este o componentă centrală a
cinematografului, a artelor contemporane în general.
Există însă o retorică a imaginii, care particularizează discursurile
narative în funcţie de natura artistică a reprezentării, de genurile de
expresie și, evident, de specificul dispozitivului în care se manifestă.
Referindu-ne doar la artele vizual-cinetice, găsim o multitudine de
particularităţi narative, de elemente distinctive, de exemplu între
cinematografie, film experimental, arta video, artele multimedia,
instalaţionism și chiar teatru sau balet, unde infuzia imagistică nu are, în
multe cazuri, doar rol decorativ.
Cinematograful, ca dispozitiv de sine stătător, în complexitatea sa,
are, sub aspect diegetic, o multitudine de particularități ce ţin de genurile
naraţiunii filmice (istorice, muzicale, comedii etc), care sunt domenii bine
statuate, pe care, însă, le vom omite pentru a aborda un fel de