135 / 325
135
Discursul teatral clasic este, în acest caz, total deturnat prin
scurtcircuitările „democratice” ale mesajelor de tot felul ce intervin în
fluența cursului narativ prin imixtiunea, adeseori abruptă, a dialogurilor și
comentariilor ce inundă „spațiul” audio-vizual al piesei de pe scenă. O
mulțime de ecrane întregesc „spațiul dramaturgic” cu imagini virtuale,
filmate în prealabil sau transmise în direct din alte locuri. Dialogurile sunt
frânte de intervenții suprapuse, uneori paralele, ce au legătură directă, mai
mult sau mai puțin, cu subiectul piesei. De multe ori, intervențiile
„media” nu par relevante sau chiar nu sunt, dar ele provoacă un nou tip de
atenție și... participare imaginară a spectatorului prin modul în care acesta
rezolvă unele relații dramaturgice „deschise”, abandonate, suspendate,
lăsate „în grija” sau la discreția sa. Acest aspect diegetic, „dezlânat” și
plin de contorsiuni inedite, respectă oarecum tipul de comunicare
„rizomic”, specific mediilor virtuale, internetului, unde interferențele,
nodurile dezvoltă „link-uri” ce deschid (adeseori la infinit) soluțiile
narative enunțate.
Dinamica cu iz de vertij a mutațiilor estetico-narative, ale imaginii
cinetice în ansamblu, orizonturile creative infinite, deschise de noile
tehnologii, o fac pe Bonnie Marranca să conchidă sugestiv: „Ideea unui
teatru al imaginilor s-a născut din convingerea că existau mai multe
limbaje pe scenă, pe lângă cel al dramei, și că teatrul care se construia pe
imagini aducea cu sine modalități complexe de percepție, precum și o
nouă gramatică vizuală. Cunoașterea se afla în imagine. Ajunsesem, de
asemenea, la concluzia că ea nu putea exista fără ajutorul benefic al
tehnologiei și că, probabil în viitor, experimentele vor duce la un teatru al
imaginilor totale, cu holografia în frunte. Nu mi-am putut însă imagina
acum treizeci de ani unde vom ajunge datorită noilor tehnologii.”
160
Din chiar acest succint sinopsis se desprinde caracterul ludic al
operei, modul în care autorul atribuie personajului său, oarecum glumeț,
pasiunea de a colecţiona obiecte, întocmai ca și Marcel Duchamp, Joseph
Cornell și alţi artiști ai avangardei. În același spirit, el nu este preocupat
de o colecţie în adevăratul sens al cuvântului, ci, printr-un gen de
automatism bizar, e dominat de o fascinație mașinală, absurdă vizavi de
obiecte aparent ordinare, adesea lipsite de orice semnificaţie, un fel de
160
Bonnie Marranca,
Ecologii teatrale
, Colecția
Scena.ro&TNTimișoara, 2012, p. 270