131 / 325
131
prospecțiune care ne va permite o direcție comparativă, prin care să
abordăm și alte genuri de manifestare a naraţiunii vizual-cinetice.
Toate domeniile artistice în care este implicată imaginea vizual-
cinetică pe post de actant narativ provin din matricea cinematografică,
astfel încât, dacă ne întoarcem la începuturile sale, găsim două direcţii
originare ale cursului diegetic specifice imaginilor cinetice. Cele două
modele sunt filmele fraţilor Lumière, în care naraţiunea se baza strict pe
imaginile culese direct din realitate și filmele lui Georges Méliès, în care
naraţiunea era construită pe baza unor povestiri adaptate și filmate în
studiouri, cu texte scrise, ce erau inserate în film pentru a susţine cursul
narativ. Există, desigur, și o a treia categorie de manifestări artistice de
expresie vizual-cinetică, cele non-narative sau abstracte, dar care nu fac
obiectul acestui capitol.
Așadar, artele vizual-cinetice în ansamblul lor nu pot fi categorisite
decât drept arte de sinteză, ca atare și nivele ale naraţiunii filmice. Sunt
reductive spre cele două nivele esenţiale, de care am amintit, adică a
povesti prin a arăta
(mimesis) și
prin
cuvânt
(scris, vorbit). Problema
celor două direcţii narative originare (Lumière și Méliès) poate fi, deci,
înţeleasă printr-o reducţie ușor forţată, dar edificatoare, la expresia
raportului mimesis-cuvânt ca tendinţe expresive generale, despre care am
mai amintit.
În accepţie generală, cinematograful, sub aspect diegetic, este reperat
în domeniul filmelor de ficţiune, într-o multitudine de genuri (filme
istorice, comedii, drame, filme de anticipaţie etc.), printre care este inclus,
în ultima vreme, chiar și cel documentar, dacă ne gândim la genul
„docudrama”. În aceste producţii artistice domină filonul mélièscian de
construcţie a povestirii prin dialoguri și comentarii ce orientează cursul
întâmplărilor spre un făgaș prioritar narativ, prea puţin discursiv, sens în
care conflictualitatea joacă un rol central. Așadar, o structură literară,
dramaturgică, translatată în limbaj audio-vizual, unde, evident, suferă un
lanţ întreg de modificări ce ţin de specificul limbajului, de particularităţile
genurilor, de abordările stilistice proprii fiecărui autor în parte.
Naraţiunea în sine se structurează prin îmbinarea planurilor vizual și
sonor, unde cuvântul joacă, în general, un rol determinant, ce se datorează
capacităţii sale conceptuale, proprietăţii sale de a „lămuri” lucrurile, în
special în plan ideatic. După cum am constatat mai sus, imaginea, în
special componenta sa spaţială, are un profund caracter narativ, așadar