124 / 325
oferă, la nivel potenţial, o diversitate de interrelaţionări narative mult mai
generos decât una a cărei suprafață de reprezentare este dedicată unei
forme dominante, ce nu permite prea multe asocieri de natură
conflictuală, cum ar fi cazul unui portret.
Spre exemplu, deşi au o expresivitate uluitoare, portretele
fotografului Steve McCurry, sub aspect diegetic, la nivel pur formal, au o
consistenţă minimală. Dacă comparăm nivelele narative ale portretului
Fata afgană
cu imaginea de ansamblu din fotografia sa intitulată
Auschwitz
fără a avea niciun reper informativ de natură lingvistică, nici
măcar titlul lucrărilor, în mod clar câmpul larg al
Auschwitz
-ului, liniile
ferate, clădirea lagărului ce închide perspectiva (chiar dacă despre lagăr
nu ştim nimic), dar mai ales poziţia sinucigaşă a călugărului Zen (despre
care iar nu ştim nimic) sunt elemente ce interrelaţioneză dramaturgic
facilitând o finalitate epică ce ţine de imaginaţia şi nivelul cultural al
fiecărui privitor. Opus acestui spaţiu atât de dotat în elemente narative,
portretul tinerei afgane Sharbat Gula, una dintre elevele dintr-un campus
de refugiaţi,
Fata afgană
(despre care chiar nu ştim nimic), deşi copleşitor
ca expresivitate, sub aspect diegetic are doar o alură enunţiativă, fără
elemente concrete de conflictualitate.
Ambiguitatea şi austeritatea diegetică poate constitui însă o calitate
pentru acel tip de privitor care transformă sterilitatea informativă din
frustrare în plăcere exploratorie, din saţietate faptică în meditaţie
enigmatică. Simplitatea fundalului, veşmântul de sorginte sacrosanctă, dar
mai cu seamă abisul infinit al privirii motivează un asemenea tip de
meditaţie.