119 / 325
119
modalităţi de construcţie a povestirii:
verbal
şi
mimetic
; evident, şi prin
îmbinarea celor două mijloace.
Încă din antichitate Platon diferenţia trei feluri de manifestare a
celor două metode narative: prin absenţa totală a
mimesis
-ului
(analogicului) în cazul poemelor lirice, ditirambii dedicaţi zeilor; cazul
teatrului, unde povestirea este, în întregime, constituită ca mimesis prin
cuvintele şi jocul personajelor; literatura, unde descrierile literare se
îmbină cu dialogurile personajelor. Clasificările marelui filozof au şi
astăzi temei fiind considerate ca valori fundamentale în studiul
naratologiei, deşi, în mod evident, există o multitudine de nuanţe
contemporane, teorii ce caută să explice misterul fascinant al naraţiunii,
mutaţiile stilistice, precum şi particularităţile ei în raport cu natura
limbajelor şi a modalităţilor de expresie.
Imaginii îi asociem, aproape din reflex, o povestire; chiar şi abstractă
fiind îi atribuim, aproape involuntar, o tramă, un filon de substanţă
diegetică
. Acest reflex de înţelegere narativă ‒ această imperioasă atracţie
spre povestire ‒ provine, mai cu seamă, din caracterul dominant al
reprezentării, ce stă la baza fenomenologiei imagistice, a faptului că, după
cum am amintit mai sus, percepţia psiho-fiziologică implică un tip de
scanare, de „citire” a imaginii iar această „mişcare” a atenţiei ‒ acest
parcurs al privirii ‒ are la nivel de inducție și un fel de necesitate de
factură narativă. Asocierile şi conexiunile mentale ce decurg în urma
parcurgerii vizuale a suprafeţelor imaginii sunt stratificate pe diferite
nivele de înţelegere, de la cele mai simple relaţii diegetice până la cele
mai abstracte analogii.
Imaginea şi conţinutul său faptic sunt reperabile chiar şi atunci
când timpul este „îngheţat”, iar acţiunea diluată până la nivel de enunţ, ca
în cazul fotografiilor lui Alan Saile din ciclul
Puterea explozivă a
glonţului
, unde reprezentarea unei mişcări din afara câmpului perceptibil
provoacă „instituţia” privirii să se adapteze unui fenomen a cărui
manifestare este în afara spectrului vizual uman. Impactul glonţului cu
becul devine un pretext de reconstrucţie imaginară a întregii acţiuni, aşa
încât enunţul temporal (oricât de mic ar fi) este suficient pentru a reface
aspectul vizual al acţiunii, pentru a înţelege o durată şi un tip de cinetism,
care, în conştiinţa spectatorului, în mod normal, nu are decât o proiecţie
abstractă. Totuși, inteligența noastră caută răspunsuri cât mai explicite
asupra
cauzei
și
efectului
unui asemenea eveniment vizual, ca atare se