115 / 325
115
dominantă este de factură emoţională. Tarkovski copilul sau adolescentul,
întruchipaţi de către interpreţi, sunt coordonaţi de autorul adult, ce
domină fantomatic, ca o umbră metafizică ‒ dar cinematografică ‒
destinele. Timpul memoriei
afective, care este perceput într-o
simultaneitate dureroasă de prezent și trecut, devine materie concretă de
disecţie afectivă, ce stimulează o profundă atitudine meditativă. Actualul
și virtualul coexistă într-o stranie prezenţă a trecutului, ce domină
autoritar, devenind prezentul trecut, instaurând o neobișnuită stare de
contact tactil cu scurgerea fluidă a timpului.
Foarte asemănător este și timpul filmic din
Anul trecut la
Marienbad
, la care însă diferă „punctul de vedere”.
Nefiind o introspecţie, ci o radiografie, alternativă a
subiectivismului tarkovskian, „imaginea-cristal” prin care Alain Resnais
analizează sensurile incerte ale memoriei sentimentale este detașată,
intermediată de destinele unor personaje fictive, ce conduc spre un tip de
meditaţie rece, a cărei raţionalitate este mai puţin expusă unei „diluţii”
afective.
Putem, ca atare, considera că imaginii-cristal îi aparţine un
timp-
cristal
, care „este poate cea mai sugestivă din formulele care se pot aplica
reprezentării timpului în general în imagine: refractat, oprit, demultiplicat,
scindat – și mereu pliat peste un prezent.”
144
Ralentiul sau
mişcarea încetinită
și
mişcarea accelerată
a
imaginii sunt modalităţi de dilatare și, respectiv, de comprimare a
144
Jacques Aumont, L’Image, Paris, Nathan/HER, 2001, p. 189