113 / 325
113
temporale, stratificate în palierele a două sau mai multe variante de
„trecuturi” ‒ și, evident, timpul prezent ‒ într-un sincronism diegetic ce
provoacă, la nivel de sugestie,
dilatarea temporală
a acţiunii.
„Totul se petrece, în filmul narativ, ca şi cum timpul s-ar putea
«flocula», ar putea fi condesat în granulaţie, în jurul evenimentelor, cu
atât mai uşor cu cât acest eveniment este fictiv.”
142
Fenomenul
coagulării
timpului
, descris de Jacques Aumont, îl întâlnim explicit în filmul
Oglinda
(1975) realizat de Andrei Tarkovski, un adevărat poem ezoteric,
în care timpul este suportul energetic al întregului discurs. Descriem
secvenţa în care Alexei sau Ignat, cum îi spunea mama lui ‒ de fapt
Andrei Tarkovski copil ‒ rămâne acasă, în noul apartament, iar mama, la
plecare, îi aminteşte că trebuie să sosească Maria Nicolaevna. Ignat se
reîntoarce în cameră, care, în mod straniu, se transformase brusc în
camera profesoarei lui de limba rusă, ce începe să-l mediteze stând la
masă şi bându-şi domol ceaiul care abia i-a fost servit. La un moment
dat, bate cineva la uşă, Ignat se duce, deschide şi vede o femeie bătrână
(în realitate mama lui Tarkovski), care-şi cere scuze că a greşit uşa şi
pleacă. Ignat se reîntoarce în camera profesoarei, care însă, halucinant, a
redevenit camera în care-l lăsase mama sa, copilul se uită bumăcit
nemaigăsind nici profesoara, nici ceaşca de ceai, masa fiind absolut goală.
Un detaliu extrem de subtil, de pe masa la care profesoara și-a băut ceaiul
cu puţin timp înainte, ne atestă că ea, totuși, a fost acolo. Acest detaliu,
urma ceștii de ceai sub forma unei pete din vapori condensaţi, ce se pierd
lin, prin evaporare, de pe suprafaţa lucioasă a mesei, atestă prezenţa fizică
a ceștii și implicit a profesoarei.
Efemera pată de condens „coagulează” un timp cinematografic de o
rară subtilitate, dar și de o autentică eficienţă sugestivă. Spectatorul simte
și explorează emoţional mai multe nivele temporale, ce se scurg simultan
142
Ibidem, p. 187