109 / 325
109
cinematograful zilelor noastre, cât, mai cu seamă în celelalte arte
vizualcinetice, unde timpul devine o convenţie adeseori abstractă, înţeles
ca figură de stil. Este suficient să ne reamintim filmele lui Oliver Stone,
JFK, Născuţi asasini, Nixon
pentru a avea măsura unor astfel de
intervaluri, importante ca elemente ale naraţiunii, dar, mai cu seamă,
definitorii din punct de vedere stilistic, cu accent pe aspectul rimic al
discursului vizual.
Intervalul dintre două imagini poate fi, de asemenea, principalul
actant diegetic, dacă ne gândim, de exemplu, la felul în care timpul
intervalelor conduce naraţiunea unei suite de diapozitive, a unei
diaporame sau a videoramelor (slide-show-uri) atât de prezente pe
internet.
Treptat, realizatorii de filme ‒ spectatorii, de asemenea ‒ au
observat și convenit că, deși o imagine filmată reprezintă un timp trecut
(în mod convenţional altul decât cel al proiecţiei), el poate fi acceptat însă
fără probleme ca fiind prezent sau viitor.
Modul în care, prin montaj, se asamblează secvenţele unui film
poate conduce spre armonizarea sau disocierea spaţio-temporală a unor
suite de imagini ce conţin fiecare timp implicit. În acest fel, se creează
unităţi mai ample de construcţie dramaturgică; acestea, numite
secvenţe
,
corespund, oarecum, tablourilor din spectacolul de teatru, dar însă,
totodată, diferă substanţial, nu atât din perspectiva timpului reprezentat,
cât, mai ales, din cea a spaţiilor fundamental diferite ca substanţă și
potenţial expresiv. Drept consecinţă, în teatrul contemporan omogenitatea
spaţiului scenic este restructurată prin infuzia imaginilor filmate, care
completeză, ca într-un fel de instalaţie video, spaţiul dramaturgic
tradiţional, infuzie ce poate adăuga timpului teatral și un potenţial
temporal aferent imaginilor incluse.
Poate cea mai importantă dintre modalităţile de construcţie ale
timpului filmic, montajul în paralel a inoculat în conștiinţa spectatorilor
ideea
simultaneităţii
unor evenimente ce se petrec în spaţii diferite,
atribuindu-le acestora, în situaţii paroxistice, o fascinantă sugestie a
ubicuităţii, a capacităţii lor magice de a se afla (la nivel de sugestie), ca
martori oculari, în același timp, în locuri total diferite. Acest truc vizual a
produs și o inefabilă senzaţie de dilatare sau comprimare a timpului în așa
măsură, încât, în unele momente de mare încărcătură dramatică,
spectatorii simt o presiune psihică, dorinţa sau poate chiar necesitatea