112 / 325
se juca copilul ‒ un salt vizual ca un fel de decupare a imaginii din
fereastră și de mărire instantanee la dimensiunea întregului ecran. Așadar,
într-un singur plan ‒ în cazul de față, prin juxtapunerea a două acțiuni
simultane ‒ prin acest colaj compozițional (fără a se recurge la efecte
vizuale speciale), Gregg Toland (directorul de imagine al capodoperei
cinematografice) forțează limitele de profunzime ale imaginii (ca, de
altfel, și în alte secvențe ale filmului) atribuindu-i, în acest fel, o
substanțială consistență temporală de factură vizual-dramaturgică.
Un alt tip de sugestie, de data aceasta cea de
elasticitate
a
timpului, o întâlnim în filmul
Eterna strălucire a unei minţi neprihănite
,
realizat de Michel Gondry, dar acum sunetul operează subtil amestecând
planul real cu cel oniric: imaginea lui Joel Barish (Jim Carrey), ieșit de
sub anestezie, dar aflat sub imperiul unor emoţii sufocante, paralizante,
ce-l ţin suspendat între două lumi paralele, cea cu memoria încărcată
emoţional de amintirea Clementinei Kruczynski, prietena sa și cea în care
amintirile i-au fost șterse. Singur în propriul său apartament, Joel se
plimbă agitat căutând repere obiectuale care să-i confirme existenţa
Clementinei din memoria sa labilă, afectată de o sofisticată și utopică
intervenție chirurgicală, de anulare a amintirilor despre fosta prietenă.
Printr-un fel de analogie ludică cu tehnologiile cotidiene de ștergere a
unor înregistrări audio-vizuale, în această secvență, pe plan sonor se
sugerează că operațiunea a fost imperfectă sau, dimpotrivă, că memoria
afectivă este extrem de viguroasă: din când în când se mai aud, vag și
ezitant, vorbele tinerei fete, vorbe ce-i biciuiesc emoţional „memoria” lui
Joel. El are o privire pierdută și agitată iar noi auzim, ca și el, diferite
nuanţe sonore ale acestei voci, nuanţe ce corespund celor două ipostaze
ale memoriei, așa încât se învălmășesc evenimente din mai multe aspecte