107 / 325
107
condiţia imaginii cinematografice, care, prin natura sa temporală, implică
o anumită „dependenţă” a spectatorului, constrâns să-și dedice din timpul
său un interval a cărui durată este chiar substanţa imaginii.
„Sentimentul timpului nu decurge deci din durata obiectivă a
fenomenelor, ci mai curând din modificările senzaţiei noastre de timp,
care rezultă ea însăși din procesul permanent al interpretării cu care
operăm.”
137
Astfel, acest timp strict determinat ‒ și totodată determinant ‒ al
planului cinematografic, ce definește imaginea în sine, comprimă, în
aceeași unitate de măsură, relaţia dintre imagine și spectator și se
transformă din timp filmic în timp „trăit”, provocând adesea o anumită
presiune asupra privirii.
Pe de altă parte însă, este de natura evidenţei faptul că imaginile
cinetice sunt cele care realmente conferă și „gestionează” iluzia
desăvârșită a unui timp reprezentat; imaginile statice sugerează doar
foarte vag acest lucru.
După cum aminteam însă în exemplul anterior, o reală reprezentare a
timpului se petrece în cazul transmisiunilor de televiziune în direct,
celelalte forme de „plasticizare” a timpului ‒ cinematografia, video-art-ul,
instalaţionismul etc. ‒ reprezintă, de fapt, timpi specifici, deoarece prin
montajul unor timpi trecuţi se obţine acel timp de sinteză, care este, în
general, cunoscut drept
timp filmic
.
Spre deosebire de semnificaţiile temporale ale unui anumit moment
specific artelor vizuale statice, în cazul artelor vizual-cinetice
timpul este
implicit
, fără a necesita explicaţii speciale pentru a fi tradus prin unul
dintre momentele sale, deoarece fotogramele nu sunt autonome, ci, din
contră, ele constituie însumat chiar sensul timpului. „Momentul nu se
produce decât la modul trăit, neîncetat înconjurat de alte momente.”
138
Construcţia timpului filmic este extrem de diversă și presupune o
multitudine de posibilităţi, practic infinit de variate, multe dintre ele
dobândite prin procedee artistice utilizate chiar de la începuturile
cinematografiei.
Dacă în cazul artelor statice, cel mai evident în cubism, se sugera o
dimensiune temporală complexă prin juxtapunerea spaţială a unor timpi
diferiţi, ce ţineau de natura formală a compoziţiei, în cinematografie
137
Jacques Aumont, L’Image, Paris, Nathan/HER, 2001, p. 78
138
138 Ibidem, p. 181