105 / 325
105
Unitatea de imagine cinetică, planul cinematografic, este cea mai
exactă modalitate de conservare a timpului ca durată fără a-i aduce nicio
atingere asupra datelor sale iniţiale, în afară de faptul că, din chiar
momentul filmării, el va deveni un timp trecut. Această perisabilitate
simptomatică a timpului cinematografic se extinde, de altfel, într-o
măsură mai mare sau mai mică, și asupra imaginii ca atare, determinând
astfel o senzaţie implacabilă de „îmbătrânire” prematură a filmului la
modul general. Așa, de exemplu, se întâmplă ca filme realizate în anii ’70
ai secolului trecut să pară astăzi vetuste chiar și pentru realizatorii lor.
Desigur că, în aceleași condiţii, ale
imaginii durată
sau ale unui
singur plan, perceput prin intermediul unui dispozitiv modern cum este
televiziunea, în condiţiile unei transmisiuni în direct cu o singură cameră,
timpul va fi reprezentat, perceput și chiar trăit simultan, deși o infimă
decalare temporală, de alfel imperceptibilă, este dată de frecvenţa undelor
herţiene care poartă imaginile și sunetele de la locul evenimentului la
spectator.
Interesant apare faptul că modul în care este „trăit” un eveniment în
direct nu va fi diferit de cel al cazului în care, spre exemplu, este
transmisă o întrecere sportivă înregistrată, dar despre care telespectatorii
nu au fost avertizaţi că nu este difuzată în direct. Sau, altfel spus,
atitudinea spectatorilor va fi total diferită, dacă transmisiunea unui
eveniment important este în direct sau, dimpotrivă, este difuzată printr-o
înregistrare după petrecerea evenimentului.
Imaginea durată este caracteristică unui anumit tip de filme, dar mai
cu seamă artei video. De exemplu, în genul de filme „cinema direct”
(imagini reale neregizate), întâlnit la documentarele antropologice,
planurile secvenţă devin exponenţiale prin capacitatea lor de a păstra
fluxul real al timpului, recuperând astfel cât mai fidel gestualitatea
autentică, relevantă din punct de vedere știinţific, dar și ca dimensiune
„spectaculară” a unei
realităţi pure
.
Potenţialul estetic,
valenţele meditativ-filozofice
ale planului
secvenţă, consistența artistică a imaginii prin durata lungă a planurilor au
fost, de altfel, elemente creative definitorii pentru marii cineaști Andrei
Tarkowski, Michelangelo Antonioni, Igmar Bergman, Mikloș Iancso și
alţii, care au dat sensuri majore timpului cinematografic, instituind astfel
și o estetică aparte, tipică sfârșitului de secol al XX-lea.