13 / 325
13
în aceeași măsură, materialitatea sa obiectuală pentru a-și consolida astfel
propria „materialitate”.
Imaginea mentală, în sine, este, la rândul ei, o „reinterpretare” a
lumii obiectuale, pentru că, exceptând cazurile particulare de eidetism,
când imaginea mentală, memorată, este aproape egală cu obiectul său,
acest mecanism al memoriei vizuale operează prin simplificare,
esenţializând formele spre dimesiunile cerute de propria sa strategie
„speculativă”.
Imaginile memorate de noi sunt, în general, repere mai mult sau mai
puţin exacte ale obiectelor și fenomenelor reale. Formele conturate, mai
mult sau mai puţin corect, detaliile persistente, altele omise, volumele
dominante sau, dimpotrivă, ignorate, constituie, în majoritatea cazurilor,
componente ale imaginilor pe care noi ni le reamintim prin procesarea
mentală a unor modele obiectuale din realitate.
Imaginea mentală poate fi și rezultatul unei selecţii în urma căreia un
obiect sau detalii ale unui anumit obiect sau fiinţe sunt extrase dintr-o
configuraţie dată și memorate individual. Un om își poate aminti, spre
exemplu, din întreaga înfăţișare a unei fiinţe doar „privirea”, felul în care
ochii, căutătura lor acţionează energetic asupra sensibilităţii și
subiectivităţii privitorului. Sau poate fi reţinută sau extrasă numai
imaginea unui scaun din întreg mobilierul unei încăperi, în funcţie de
felul în care memoria va „procesa” imaginea mentală. Determinante pot fi
o multitudine de aspecte psiho-fiziologice, ce fac ca un obiect sau altul să
fie „reţinut” sau „omis”, în funcţie de „interesele speculative” ale
memoriei, de factorii emoţionali și afectivi, de eficienţa proceselor
intelectuale etc.
De la imaginea frustă sesizată până la „reproducerea” sa prin
cuvântul gândit și rostit, mai mult chiar, aproape întotdeauna și de la
cuvântul gândit la cel rostit, se produc o serie importantă de modificări ale
imaginii „inițiale” prin esențializare și reinterpretare, prin „traducerea” sa,
mai precis prin tranziția ei din registrul senzorial în cel rațional al
înțelegerii.
Pe de altă parte, dacă ne referim strict la gândire, constatăm că ea
poate fi perceptivă, în cazul în care sunt implicate simţurile în procesul de
reflectare sau poate fi non-perceptivă, în cazul în care mecanismul
gândirii operează în abstract (cum ar fi cazul matematicii). Se poate însă
separa atât de abrupt acest complex fenomen al gândirii în perceptiv și