10 / 325
Aceste direcții creative vizează cu obstinaţie noutatea în sensul cel
mai larg, iar „vectorul” de căutare a unor noi forme de exprimare
caracteristică a spiritului post-modern, contemporan este
sfidarea
. Ceea
ce nu înseamnă, neapărat, dispreţ, ostentaţie, bravare, ci, cel mai adesea,
înfruntarea manierismului, a pericolului iminent ca, prin mimetism, actul
artistic să devină un generator de clișee, fenomen ce domină oricum
cotidianul monden, aspectul social contemporan în ansamblul său, sub
presiunea copleșitoare a filozofiei de globalizare.
În acest context,
eclectismul, fragmentarea şi deconstrucţia
devin
fenomene creative, iar o sumară aplecare asupra sensurilor dominante ale
acestor „actanți” ai creației ne dezvăluie
provocarea
ca trăsătură comună.
Fiecare dintre aceste trei concepte implică o anumită conflictualitate, o
stare dinamică și, mai cu seamă, o destabilizare a unei ordini apriorice.
Care ar fi atunci aspectul pozitiv, creativ? Răspunsul este simplu:
deschiderea
. Fiecare dintre aceste trei trăsături specifice artelor
contemporane este de sorginte revoluţionară. Ele presupun
deblocarea
unor inhibiţii
la nivel general creativ pentru a deschide astfel noi
perspective artistice, pentru a elibera noi energii, ce există latent
imobilizate în masivitatea compactă a unor convenţii. Ele definesc modul
contemporan
de a vedea, a privi şi înțelege imaginea
și, prin ea, abisul
realității virtuale.
Imagine şi concept
Arta contemporană, mai ales trunchiul artelor vizuale și, în special,
cel al artelor vizual-cinetice (arta video, artele multimedia, o anumită
categorie de producții ale cinematografiei și televiziunii etc.), relevă
adesea o substanţială implicare a proceselor conceptuale în ansamblul
creaţiei moderne. Desigur, aici nu facem referire numai la sensul larg al
cuvântului „concept”, ci, mai cu seamă, la înțelesul său ca reper
definitoriu al direcțiilor estetice de la sfârșitul secolului al XX-lea, al
rezonanței sale creative în mediile artistice din zilele noastre.
Plecând de la simplul fapt că artele vizual-cinetice au o structură
organică definită prin îmbinarea unor registre solid statuate ‒ cum ar fi
imaginea, cuvântul, sunetul, mișcarea etc. ‒ care presupune o „strategie”
apriorică de armonizare și înlănţuire cât mai eficientă, vom conveni
desigur că acest lucru nu se poate împlini decât printr-un concept sau o