7 / 325
7
nu plecau neapărat de la obsesiva problemă a substituției sau chiar
eludării cuvântului, mai cu seamă că, la începuturile sale, acesta nici nu
avea decât o relevanţă… vizuală prin texte succint-explicative.
Structura diegezei cinematografice era și este însă, în mare măsură,
dominată de cea a naraţiunii literare, de acel mod de comunicare și
asociere conceptuală ce ţine de o anumită „arhitectură”, de o construcţie
determinată de natura semiotică a cuvântului; altfel spus, de domeniul
naratologiei lingvistice.
Într-un interviu difuzat de televiziunea publică, Peter Greenaway
spunea, oarecum sentenţios și reductiv: „cinematograful, la cei peste 115
ani de existenţă, nu este altceva decât o modalitate de ilustrare a unor
texte”. În mod lapidar și „plastic”, aceste afirmaţii relevă aspecte ce ţin de
natura evidenţei, chiar definitorii în ceea ce privește rolul dominant al
cuvântului în structura artei cinematografice.
La origini conceput ca un spectacol popular, ce se adresa cu
precădere oamenilor simpli, proletariatului, cinematograful s-a consolidat
ca o nouă formă de comunicare prin intermediul celui mai eficient mod de
exprimare, adică prin cuvânt. Şi aceasta deoarece construcţia unui film,
chiar așa lipsită de dialogul și de comentariul sonor, se baza, încă din
epoca cinematografului timpuriu, pe textul scris al unui scenariu, care, cel
mai adesea, era, la rândul său, preluat din literatură sau dramaturgie.
Întrebat fiind cum de reușește să articuleze atât de ingenios
întâmplările din filmele sale și să dea o asemenea fluenţă naraţiunii
cinematografice, D.W. Griffith a replicat că, de fapt, el nu face altceva
decât să urmeze tehnica narativă a romanelor lui Charles Dickens.
Această manieră de a nara după regulile și
codurile literare
diminueză oarecum potenţialul expresiei vizuale, care se structurează în
raport cu limbajul literar, după o logică dată de interacţiunea și de fluenţa
cuvintelor. Se nasc astfel relaţii expresive de factură sincretică din frânturi
ale unor anumite tipuri de expresie literară, teatrală, muzicală, vizuală, așa
încât putem vorbi de un „metisaj” care decurge adesea din veritabilele
grefe ale unor elemente sonore aplicate domeniului vizual, precum și
replici reciproce, ce provoacă astfel o reacţie în lanţ și o succesiune de
convenţii artistice specifice acestui tip de limbaj audio-vizual.
În raport cu acest parcurs distinct caracteristic cinematografului, de-a
lungul timpului filmul experimental și cineaștii, artiștii plastici, creatorii
de artă vizuală în general, preocupaţi de acest domeniu, explorează, cu