8 / 325
prioritate,
expresia pur figurativă
sau, dacă nu abordează strict această
perspectivă, oricum sunt preocupaţi de o modalitate de comunicare
audiovizuală în care literatura și dramaturgia clasică să fie implicate cât
mai puţin sau chiar să lipsească cu desăvârșire.
Prin diminuarea sau chiar eludarea suportului literar din structura
cinematografică se caută, de fapt, un tip de comunicare diferit, ale cărui
resurse vizual-expresive rezonează de-o manieră mult mai eficientă în
conștiinţa emoțională a spectatorului. Imaginea sugerată, cea care se
dislocă prin traducerea cuvântului, a conceptului în general, fără a fi însă
o reprezentare cât mai fidelă, pleonastică, a acestuia, poate avea uneori o
mare calitate, aceea
a inefabilului, a ambiguităţii şi a nedefinitului
,
care, în raport cu imaginea creată de senzaţiile, percepţiile și
reprezentările directe, exacte și stricte, conferă posibilitatea unei
interpretări deschise, ce tinde mai curând spre o
condiţie ideală
.
Această glisare între lumea senzorială și cea imaginară, între concret,
virtual și imaginar, fixează universul iluzoriu, cinematografic, undeva
între realitate și ficţiune, adesea printr-o ingenioasă persuasiune hipnotică,
controlată de linia sinuoasă a scenariilor literare.
Evident că funcţia creativă a componentei literare ‒ scenariul ca
atare ‒ nu poate fi contestată sau ignorată. Ci modul în care o anumită
naraţiune de sorginte literară este transpusă cinematografic. Şi exemplele
pot fi de numeroase și notorii. Este suficient să-i amintim doar pe Serghei
Eisenstein, Orson Welles sau Alain Resnais, care au folosit textul ca
pretext pentru a crea veritabile capodopere cinematografice. Desigur că
nu considerăm aici, neapărat, neglijarea scenariului drept o calitate
creativă în realizarea unui film. Dimpotrivă, adesea un scenariu bun
reprezintă o garanţie de reușită a unei producţii cinematografice.
Revenind la filmul experimental, constatăm că, în majoritate, filmele
care fac parte din această categorie au scenarii minimale sau, nu de rare
ori, nu au deloc un scenariu. Au însă, aproape obligatoriu, un anumit
concept
, o anumită orientare, definită de zona și sensul explorărilor pe
care le întreprind.
Exemple din istoria cinematografiei sunt destule, poate cel mai la
îndemână ar fi cel a conceptului de Kino-Pravda (Cine-Adevărul),
cunoscut mai târziu ca Cine-Verité sau Kino-Glaz (Cine-Ochi), impus de
Dziga