12 / 325
primordial, devenind dominant în stabilirea justeţei unui minimal proces
de gândire, iar această necesitate de a „proba” senzorial (aparte de simțul
văzului sau, mai exact, cu toate simțurile) concretitudinea, materialitatea
unui stimul, se imprimă mai târziu la adult, confirmând justeţea unui
raţionament în general ca un fel de consolidare a procesului de înțelegere
a unui fenomen, obiect, ființă etc. Poate, oarecum in extenso, așa se
explică și faptul că un proces de raţionalizare teoretică, un anumit studiu,
este categorisit drept ipotetic, acceptat cel mult ca și calcul matematic,
atestat însă doar prin experienţe materiale concrete.
Revenind la imagine, vom căuta să înţelegem care este atunci rolul
său în complexul proces al reflecţiei intelectuale. Şi dacă, referindu-ne la
ea, vom accepta și ansamblele abstracte convenţionale ‒ litere, semne
matematice, simboluri mistice etc. ‒ atunci desigur că problema implicării
imaginii în procesul gândirii se complică.
Imaginea mentală, aceea care operează în registrul psiho-fiziologic
uman, poate fi deci de mai multe feluri. Astfel, putem vorbi de imaginea
„directă”, adică imaginea stimulată prin contact vizual de către modelele
materiale ale unei concretitudini obiectuale, procesată anatomic în unităţi
temporale de miimi de secundă, sau de imaginea mentală „abstractă”,
rezultată în urma unor complexe procese de memorare, a unor modificări
de simplificare structurală, ce pot dobândi, prin convenţie, chiar un
caracter absolut de generalizare (cazul semnelor).
Tot Rudolf Arnheim constată însă că: „Pentru a se gândi la un obiect,
acela trebuie să fie prezent. Dar se zice că această prezenţă este un
obstacol împotriva generalizării și, în consecinţă, ea trebuie să pară a fi
abandonată de gândire tot astfel precum o necesită.”
2
Există, așadar, în procesul gândirii o dualitate contradictorie în ceea
ce privește participarea imaginii ca factor activ al acestui mecanism. Pe
de-o parte, imaginea, ca produs abstract al memoriei, este factorul
dinamic al generalizării și, ca atare, al reflecţiei în sine; pe de altă parte,
obiectul imaginii, substanţa sa concretă, obstrucţionează într-o mai mare
sau mai mică măsură capacitatea de sinteză care reflectă, în mod
generalizat, realitatea obiectivă prin noţiuni și judecăţi, dar este necesară,
totodată, în materialitatea sa, pentru „credibilitatea” întregului proces.
Gândirea, reflecţia, operează cu mediul imaterial al imaginii, dar suscită,
2
Ibidem