6 / 325
artistic al lucrărilor vizual-cinetice (cu foarte mici excepţii) el
funcţionează fragmentat, iar, în zilele noastre, din ce în ce mai eclectic. O
explicaţie a acestor fenomene, ruptă de parcursul profundelor mutaţii
estetice petrecute de-a lungul secolului al XX-lea, cum ar fi cea dedicată
(e drept, pe scurt) timpului (imaginea-timp, imaginea-cristal, relaţia timp,
dispozitiv, archè, sau teoria rizomică), ar fi fost total insuficientă, drept
care m-am străduit să o menţionez cât mai explicit la nivelul meu de
înţelegere.
De asemenea, am căutat să amintesc cele mai reprezentative
concepte artistice din ultimul secol, care pot releva dinamica
extraordinară a artelor plastice în general, dar, mai cu seamă, a celor
vizual-cinetice, în centrul atenţiei fiind, cu precădere, cele trei repere
estetice: eclectismul, fragmentarea și deconstrucţia.
Pentru a fi „organic” legat de intimitatea actului de creaţie prin
care eclectismul, fragmentarea și deconstrucţia operează la modul cel mai
direct am căutat să analizez colajul, asamblajul și montajul ca modalităţi
esenţiale de modelare plastică, dar și ca mijloc de înţelegere a
fenomenelor artistice amintite, a evoluţiei lor de-a lungul anilor.
Am căutat, pe tot parcursul lucrării, să înţeleg relaţiile și
interferenţele dintre diferitele genuri de expresie vizual plastică, atât de
evidente mai cu seamă în zilele noastre, cu precădere în artele
vizualcinetice.
Încă din epoca cinematografului timpuriu, la începutul secolului al
XX-lea, au existat preocupări ale unor artiști pentru explorarea
potenţialului artistic al cinematografului, ca modalitate de expresie
pur
vizuală
. În mare măsură, resursele „autentic” cinematografice erau
reperate în componenta sa vizuală, cu atât mai mult cu cât sunetul,
nuanţele sonore ale vorbelor nu erau încă luate în calcul; totuși, demersul
narativ al spectacolului filmic era dominat de modelele literare și
dramaturgice.
Interesaţi, de-a lungul timpului, de relația, dar și de disjuncţia dintre
cuvânt și imagine au fost, în mod surprinzător, artiștii plastici, dar și unii
cineaști consideraţi, ca atare, avangardiști, cum ar fi: Dziga Vertov, Anton
Giulio Bragaglia, Henri Chomette, Jean Vigo și alţii, artiști ce căutau, de
fapt, „
cinematograful pur
”. Din aceste încercări a rezultat un gen
cinematografic cu un larg spectru expresiv: filmul experimental, ce
include o mare diversitate de modalităţi de exprimare. Acestea, desigur,