Becul Peticit - Gheorghe Sfaiter

69 / 325

69
de frondă a condus la o deconstrucţie a stereotipiilor comerciale: la
efectele de punere în abis prin procedeul film în film ‒ ca în cazul lui
François Truffaut în filmul Noapte americană (1973); în acelaşi spirit, la
privitul direct la cameră, când camera nu susţine unghiul subiectiv al
personajului care este privit, ci are o relaţie directă cu actorul, anulând
astfel convenţia dramaturgică, prin faptul că acesta se adresează direct
spectatorului (ca în cazul experimentului american Plăcintă în cer),
luându-l astfel în considerare în calitate de partener de joc (de multe ori în
spirit ludic); la o serie de alte efecte: relantiuri, stop-cadre, imagini
sacadate, fotograme albe etc, ce sunt adaptate şi adoptate în discursul
filmic ca un fel de inflexiuni dadaiste aplicate cinematografului.
De altfel, paralel cu cinematografia profesionistă, oarecum alternativ,
filmul experimental european explora formule dintre cele mai inedite mai
înainte de apariţia noului val. De exemplu, Tratat de venin şi de eternitate
(1951)76, realizat de Isidor Isou, este un film experimental al curentului
lettrist folosind principiul montajului discrepant ‒ denumit aşa chiar de
către autor ‒ care constă în disjuncţia totală dintre sunet şi imagine, fără a
urmări niciun fel de relaţii sau semnificaţii.
Banda sonoră este alcătuită din discursul lui Daniel, autorul
manifestului pentru un cinema discrepant, şi din poeme lettriste. Paralele
sunetelor (în sens absolut), imaginile banale, prezentându-l pe Isidor Isou
rătăcind pe străzi, sunt alternate cu fragmente de filme găsite în pubelele
armatei americane, care prezintă exerciţii de gimnastică. Mai ales spre
finalul filmului, sunt presărate bucăţi de peliculă depreciată prin
expunere, voalată sau total opacă, gravate, prin răzuire şi zgârâieturi, dar
şi prin developări eronate, ce produc un joc de pete amorfe.
Autorul impune prin tonul imperios al sunetului, conjugat cu
arbitrariul formal, printr-o viziune cinematografică lettristă, o bizară
dominantă sonoră, ce modulează întregul discurs într-un fel de incantaţie
abstractă, dedicată cuvântului.
Întâlnim aici o relaţie aproape paralelă între sunet şi imagine, de o
reală forţă sugestivă, în care imaginea, decuplată parţial de sunetul ţintuit
aproape ombilical prin convenţiile stilistice, dobândeşte sensuri plurivoce,
iar sunetul, prin natura sa, superior ca nivel de abstracţie, devine
dominant şi provoacă un alt tip de simbioză audio-vizuală, mult mai
7