71 / 325
71
O manifestare asemănătoare, dar mult mai consistentă, o constituie
alternativa contestatară a filmului hollywoodian prin curentul american
underground,
ce se revendică, într-o mare măsură, din zona filmului
experimental, a producătorilor independenţi ‒ destul de prolific, după cum
am văzut ‒ în perioada interbelică şi, mai ales, după al doilea război
mondial.
Conceptul se pare că a fost enunţat pentru prima dată în anul 1957 de
către Manny Farber, plastician şi critic de artă, care făcea trimitere la
filmele lui Howard Hawks, William Wellman, Raoul Walsh şi alţi
cineaşti ai vremii. Pentru a le caracteriza operele, estetica lor comună,
recurgea la metafora de „
artă a termitelor
”, prin care definea
particularitatea discursului filmic de a devora „subteranele” propriilor
producţii pentru a găsi sensurile substanţei cinematografice, limitele sale,
care, odată aflate, devin punct de plecare pentru următoarele subiecte.
Dincolo de aceste repere teoretice, curentul underground este, de
fapt, o mişcare mult mai largă, oarecum eteroclită, ale căror sensuri
unanim acceptate se pot regăsi în acela de „film de autor” sau într-unul
apropiat acestuia. De aici rezultă, desigur, şi principala sa caracteristică,
aceea a libertăţii sale creative în raport cu dominaţia mainstream-ului.
Underground-ul este însă, totodată, şi un fenomen de manifestare
vizual-cinetică, ce implică, în mod special,
figurativul fără a acorda o
atenţie deosebită narativului
, ajungând chiar la forme extreme de
abstractizare, ca în cazul filmului
Lapis
(1966)
78
, un experiment prin care
James Whitney realizează, cu ajutorul computerului, un model de
vizualizare a muzicii
printr-un fel de cerc magic, un mandala filmic,
acompaniat de muzică indiană, preluând pasiunea explorării culturii
muzicale indiene, atât de cercetată şi promovată în acei ani.
Printre principalii promotori ai acestor orientări stilistice pot fi
amintiţi Jonas Mekas, Kenneth Anger, Gregory Markopoulos, Stan
Brakhage, Hollis Frampton, Michael Snow, Andy Warhol şi alţii.
Filmul experimental a constituit, de altfel, o alternativă pentru
cineaştii mai mult sau mai puţin cunoscuţi, dar şi pentru plasticieni,
arhitecţi, literaţi sau muzicieni, care găseau în cinematograf o modalitate
atractivă, modernă, dar şi extrem de eficientă de exprimare audio-vizuală.
„Eficienţa” este un atribut primordial al filmului, datorită impactului
psihologic ce se resimte aproape hipnotic, ca atare cu premize certe de
7
8 http://www.youtube.com/watch?v=kzniaKxMr2g