68 / 325
Ca un adevărat ritual cinematografic,
Anul trecut la Marienbad
are
un discurs vizual susţinut de o perpetuă mişcare a camerei, simbolizând şi
sugerând
„fluxul memoriei”
,
unde prezentul, trecutul, adevărul,
minciuna, iluzia şi realitatea se învălmăşesc bulversant, ca o incertă
radiografie emoţională a memoriei.
Mişcarea artistică a avut un parcurs foarte scurt, al cărui început l-am
putea fixa în anul 1954, când François Truffaut, încă tânăr jurnalist,
publica articolul
O anumită tendinţă a cinematografului francez,
o
vehementă critică la adresa cinematografului francez din acea epocă.
Cinci ani mai târziu dădea măsura concretă a revoltei sale, a talentului său
artistic cu filmul
Cele patru sute de lovituri
(1959), pentru ca de prin
1962 să se constate că majoritatea creatorilor din noul val au alte
preocupări sau optează pentru alt tip de abordări estetice.
Spiritul acestor idei va traversa însă o lungă perioadă de timp lăsându-
şi ampreta, mai mult sau mai puţin, în unele filme şi regăsindu-se ‒ poate
la fel de viu, dar evident într-o mentalitate diferită ‒ chiar şi în unele filme
franceze din anii 2000.
De altfel, reţetele simple şi ieftine de producţie, prin care majoritatea
realizatorilor noului val au reuşit să-şi finalizeze filmele lor, vor fi
adaptate şi la Hallywood într-o mare măsură, multe dintre filmele
hollywood-iene turnându-se de atunci în afara studiourilor, cu mijloace
tehnice mai puţin complicate.
Cu sufletul la gură
(1960), film realizat de Jean-Luc Godard,
rămâne, prin noutatea conceptelor şi a soluţiilor artistice, exponentul
principal al mişcării. Libertatea camerei de factură ciné-vérité,
montajul
asumat dezordonat,
cu inversiuni ale timpilor acţiunii şi cu
salturi
în
cursivitatea sa, produce un fel de joc al continuităţilor spaţio-temporale ce
şochează spectatorul, obligat să reconstituie liniaritatea diegetică
folosindu-se de perspicacitatea imaginaţiei sale pentru a recompune vidul
elipselor în logica lor dramaturgică. Godard provoacă
deconstrucţia
temporală nu numai pentru a conferi spontaneitate acţiunilor interne, ci,
mai ales, pentru a impune un alt tip de cinema, sfidând verosimilitatea
apatică a filmelor comerciale prin acele salturi neverosimile, ce suscită
atenţia şi potenţialul imaginativ al spectatorului.
Noul val francez este, aşadar, un reper scurt, dar foarte eficient al
evoluţiei expresiei artistice în domeniul cinematografiei prin infuzia
spectaculoasă a unor concepte creative de sorginte avangardistă. Spiritul