64 / 325
îmbinate cu scene de ficţiune, ce evocă un
univers ezoteric
, atât de
prezent în preocupările avangardei artistice din acea epocă, mai cu seamă
în cinematografia independentă.
Asocierea artiștilor independenţi în grupuri era nu numai o formă de
manifestare a unui sens concertat de factură estetico-ideatică, ci și o
modalitate pragmatică de a da concreteţe proiectelor lor, care altfel, sub
aspect financiar, nu aveau nicio perspectivă.
Plăcintă în cer (Pie in the Sky)
, realizat în 1934, este rezultatul unei
asemenea asocieri dintre Elia Kazan, Elman Koolish, Ralph Steiner,
Molly Day Tatcher și Russel Collins ‒ care, împreună cu Elia Kazan,
făcea parte din distribuţie. Acest film anticipează, parcă,
Dodes’ka-den
-
ul lui Akira Kurosawa prin relaţiile extreme dintre groapa de gunoi și
visele extravagante ale celor două personaje, dar, mai ales, prin
demistificarea convenţiei cinematografului
clasic. Autorii propun un
„spectacol la vedere”, astfel încât spectatorii să nu mai fie absorbiţi de
mediul hipnotic al ecranului, ci, dimpotrivă, să participe conștient la
construcţia povestirii cinematografice, ale cărei „secrete” de producţie
sunt devoalate, cu un accentuat spirit ludic, ceea ce conferă filmului un
caracter explicit experimental.
Preocupările pur formale ale cinematografului experimental
american reflectau adesea o adaptare a ideilor avangardei artistice din
acea epocă, dând formelor statice dimensiune vizual-cinetică, explorând,
sub un alt aspect, relaţiile spaţiale, dar, mai ales, căutând sensurile
muzicale, seducătoare și ideatice ale relaţiilor temporale.
Emlen Etting, Maya Deren, Henwar Rodakiewicz, Joseph Cornell,
Mary Ellen Bute, Roger Barlow, Harry Hay, Le Roy Robbins și alţi
cineaști se înscriu, prin experimentele lor, în spectrul avangardei
cinematografice americane, constituind astfel germenii curentului
underground de mai târziu.
Dacă în cazul cinematografiei „oficiale” americane conceptele
artistice originale, experimentale sunt singulare și sporadice, în ceea ce
privește strategia artistică a filmelor europene de după cel de-al doilea
război mondial, aceasta se coagulează, în mod remarcabil, în producţii
naţionale ale căror orientări ideatice și estetice au coerenţa unor direcţii
comune, ce vor fi identificate drept noi curente cinematografice. Așa se
întâmplă că, încă din ultimii ani ai acelui cataclism uman, ca un fel de
reverberaţie a conștiinţei colective, cum de altfel s-a petrecut și după