40 / 325
Aceste noi dimensiuni creative implicau, bineînţeles, și noi strategii
conceptuale, diferite substanţial de cele care operau în domeniile
vizualului static.
În primul rând, parcursul temporal al imaginii presupune o anumită
dezvoltare cumulativă a compoziţiei cinetice, care induce, în mod
implacabil, un discurs diegetic, o anumită succesiune a „întâmplărilor”
formale, care fiind (în general) de factură explicită, ca reprezentare
imagistică, necesită (în majoritatea cazurilor) o abordare de factură
dramaturgică.
Primele produse ale acestui nou tip de expresie vizuală au fost
concepute, încă de la apariţia sa de la finele secolului al XIX-lea, ca
spectacole dominate, ca atare, din punct de vedere conceptual, de
principiile teatrale ale dramaturgiei clasice. Ceea ce presupunea o
succesiune de scene premeditate prin concepţie, o înșiruire a unor
evenimente dramaturgice de ficţiune sau dobândite în urma unor strategii
de montaj stabilite după înregistrarea unor secvenţe reale, în cazul
filmelor documentare.
Fiind în sine, ca modalitate tehnică de reprezentare imagistică, ca
dispozitiv complex de comunicare, un mijloc tipic de expresie
fragmentarvizuală
, cinematograful a avut în timp un efect decisiv asupra
esteticii cinetice în ansamblul său. Nu ne referim strict la efectele legate
de dinamica optică și mecanică a fenomenului în sine, ci la dinamica
mijloacelor de expresie artistică în general, cu precădere a celor vizual-
plastice.
Comparativ cu celelalte arte vizuale, din punct de vedere conceptual,
cinematograful presupune o structură, un control al discursului artistic,
determinat de vectorul timp, ceea ce implică o strategie aparte, impusă de
o componentă estetică particulară,
parcursul şi
ritmul temporal
. Dacă în
cazul artelor vizuale statice ritmul este dat de raportul formelor,
volumelor și al culorilor proprii unui spaţiu plastic dat, în cel al
cinematografului, al artelor vizual-cinetice în general, ritmul este legat
organic de timp, care devine, în acest fel, la rândul său, un element de
plasticitate vizuală alături de cele amintite mai sus.
Așadar, compoziţia plastică, dramaturgică, dar și discursul ideatic se
adaptează unui nou tip de comunicare, ce poate fi explorat doar într-un
anumit interval de timp, fapt ce conduce spre un tip de concepte artistice