Becul Peticit - Gheorghe Sfaiter

prin însumare, o generalizare ideatică, este un model timpuriu de

transfer

artistic

al mesajului emoţional spre registrul raţional al conștiinţei

spectatorului.

Dincolo de acest concept artistic inedit, Griffith a produs și o serie de

inovaţii ale stilului de montaj și de interpretare actoricească prin felul în

Intoleranţă

, 1916

care a

schimbat expresia

de scenă în

expresie cinematografică

, mult

mai subtilă, mai puţin patetică, deci mai credibilă. Acest lucru era cerut

însă de ceea ce și-a dorit el foarte mult, folosirea prim-planului și a gros

planului, care, în acest fel, necesita și dezvăluia un alt tip de expresie,

total diferit de cea teatrală.

Alternanţa planurilor cu încadraturi foarte diferite, de la plan general

la gros plan, conferea un spectacol vizual de altă factură decât cele

întâlnite până atunci, mult mai dinamică și mai surprinzătoare, ca atare

mai interesantă, dar, nu în ultimul rând, eficientă din punct de vedere

dramaturgic. Expresia gestuală, mimica corporală și facială, nuanţată

subtil, apropiată aproape agresiv de percepţia spectatorului, producea

adesea un fenomen de identificare a acestuia cu destinul dramaturgic al

personajelor.

Impresionaţi și influenţaţi de acest nou stil, cineaștii din acea epocă

au perfecţionat tot mai mult acest mod de exprimare vizuală realizând

progrese importante, mai ales în Statele Unite ale Americii, unde filmul

superproducţie

devine un gen al superlativului tehnic, al fascinaţiei și

grandorii spectaculare, dar și cu unele merite în promovarea valorilor

culturale. Un adevărat fluviu de asemenea producţii îl va declanșa mai

târziu regizorul american Cecil B. DeMille de-a lungul a peste 40 de ani,

începând încă din anul 1917 cu filmul

D’Arc, fecioara din Orleans,

urmând apoi

Cele zece porunci

(1923),

Regele regilor

(1927)

Cleopatra