37 / 325
37
implicaţii filozofice. Starea de melancolie este întruchipată printr-o
stranie şi alienantă alăturare de „singurătăţi”: un câine scheletic, o piatră
cu o geometrie tăioasă, o bilă, un clopoţel, o clepsidră, un heruvim ce
scrie apatic, ca un funcţionar public, şi, în fine, figura alegorică a
Melancoliei
, în chip de androgin înaripat, singurul oarecum personalizat,
ca stare, dar care parcă întregeşte impresia unei singurătăţi paradoxale, ce
domină devastator întreaga aglomerare. Perfecţiunea tehnicii de gravură
în aramă, o noutate a vremii, este greu de atins până în zilele noastre,
motiv pentru care Albrecht Dürer rămâne unul dintre reperele esenţiale în
istoria artelor plastice.
Desigur că, de-a lungul anilor până la apariţia modernismului,
fenomenele de autonomie ideatică a artistului în raport cu comanditarii au
avut o evoluţie constantă, dar oarecum „subtilă”.
Ruptura s-a produs odată cu apariţia primelor curente moderne:
impresionism, post-impresionism, expresionism, futurism, cubism,
suprarealism, dadaism şi aşa mai departe, când refuzul „reprezentării”
figurative a lumii reale determină şi un spectaculos salt al aspectului
ideatic, al atitudinii conceptuale prin care artiştii se detaşează la nivel
formal, dar implicit şi ideologic, de stereotipiile vremii.
Desigur că aceste evoluţii spectaculoase, în raport cu acelaşi gen de
transformări petrecute în perioade mult mai lungi, au motivaţii complexe
asupra cărora nu insistăm, amintind doar de evoluţia din ce în ce mai
dinamică a ştiinţei, a tehnologiilor şi a relaţiilor de producţie, evident a
relaţiilor şi raporturilor politice şi sociale, care au provocat, de altfel, şi
revoluţiile de la mijlocul secolului al XIX-lea, din anul 1848 în speţă.
O repercusiune directă, din această perspectivă, asupra artelor
plastice în general, mai ales din punct de vedere estetic, a avut-o apariţia
fotografiei în prima parte a secolului al XIX-lea, ce a declanşat o reacţie
de emulaţie artistică, stimulând astfel în rândul plasticienilor un alt tip de
atitudine creativă, substanţial modificată în raport cu ce se întâmplase
până atunci.
Avalanşa aceea de metamorfoze estetice venea ca un fel de replică la
reprezentarea optico-mecanică (fotografia) şi, implicit, a stilului pictural
de aceeaşi manieră, a realismului frust, a cărui abundenţă mimetică
provoca o stare de frustrare creativă.
„Distrugerea” imaginii de tip „reprezentativ” a produs, în mod inerent,