34 / 325
sorginte antropomorfă, după cum ni se înfăţişează, dar semnificaţiile lor
sunt imposibil de precizat, cel mult le putem presupune. La fel de incitant
este însă şi universul lui Juan Miró, enigmatic, cu ambiguităţi formale
provocatoare, ce activează imaginaţia şi curiozitatea privitorului spre un
univers foarte personal, o lume ce, prin persuasiune, se insinuează ferm în
conștiința artistică a contemporanilor săi, o lume ce se dezvăluie, prin
însumarea emoţiilor şi gândurilor proprii fiecărui privitor, dincolo de
sugestiile mai mult sau mai puţin explicite ale artistului.
Un alt aspect al structurii ideatice specifice artelor vizuale ar fi
imixtiunea conceptului în mod direct, concret, prin folosirea cuvintelor ca
atare, învestite astfel cu o funcţie vizual-plastică, dar şi cu un rol decisiv
şi explicit al demersului plastic. Traiectul sinuos şi, totodată, firesc prin
care se omogenizează formal cuvintele în compoziţia tabloului
Melc,
femeie, floare, stea
, integrându-se organic cu toate creaturile lui Miró,
dezvăluie sensul poetic al mesajului plastic. Îmbinarea înţelesurilor
exacte, dislocate de sensurile cuvintelor, cu ambiguitatea lirică a liniilor
şi culorilor, conduce spre un deznodământ coerent al întregului poem
plastic. Textul se încrustează cu drepturi egale în structura formală a
tabloului, devenind parte integrantă a discursului plastic, desăvârşindu-i
conţinutul ideatic. Ductul melodios al literelor se strecoară subtil şi ferm,
iar inefabilul imaginar se structurează, devenind o lume proprie marelui
artist, în care formele dobândesc un fel de substanţă mitologică
organizată de logica cuvintelor, cuvinte ce, la rândul lor, sunt modelate în
spiritul suprarealist al operelor sale. Conceptul, ca idee centrală a unui
tablou, se consolidează, în acest caz, în mod direct, prin imixtiunea
plastică a înscrisurilor în contextul formal al compoziției. Cuvintele
determină asocieri punctuale de factură diegetică, dar, în mod paradoxal,
și largi elipse poetice producând adevărate „vibrații” muzicale, care
„deconstruiesc” direcțiile inițial semantice ale discursului plastic,
deturnându-l spre o zonă deschisă, plurivocă.
Poposind succint asupra cuvântului scris, găsim interesant faptul că
scrierea nu este doar o simplă reproducere grafică, strictă, a sensului
desemnat prin cuvânt, ci are și o particularitate impusă prin abstractizarea
vizuală a sunetelor, după cum remarcă McLuhan: „....scrierea este o
«închidere» vizuală a unor spaţii și simţuri nevizuale. Ea este, de aceea, o
abstragere a vizualului din interacţiunea obișnuită a simţurilor. În timp ce