28 / 325
Prinţul Rahotep şi prinţesa Nofret Apollonios
- Muzeul din Cairo
Rațiunea centrală, preponderentă, cea a dublurii, a repetării și, ca
atare, a conservării, un fel de invocare a zeităţii pentru nemurire, este
întâlnită în toate operele de artă egipteană. Dealtfel, dincolo de funcția sa
ritualică, cumva organic inclusă acesteia, dorința, speranța eternității
spiritului uman, domină cultele și religiile de-a lungul timpului
insinuându-se ca idee supremă, ca rațiune fundamentală a imaginii în
sine, fie ea bi- sau tridimensională. „Şi sculptura egipteană era dominată
de ideea eternizării omului. De aceea sculptorul era numit
cel care
menţine în viaţă
.”
26
Conceptele artistice aveau, deci, un rol preponderent ceremonios, de
factură mitologică, ceea ce, în arta vechilor greci, deși de o factură
asemănătoare, se manifesta aparte, în conformitate cu raţionalismul
culturii elene, concretizate în proporţia şi armonia trupului în acord cu
ideea că omul este măsura tuturor lucrurilor. Pentru greci, arta este
mimesis
, imitaţia adeseori corectată, a naturii.
Omul devine subiectul şi modelul central al operelor artistice, fără a
fi neapărat expresia vanităţii şi a glorificării unui suveran, poate doar a
zeilor, dar nu atât prin atitudine şi gestualitate, cât, mai cu seamă, prin
proporţiile gigantice, dimensiuni ce dominau templele greceşti, precum
cel al lui Zeus din templul de la Olimpia, operă a legendarului Fidias.
Praxitele, Lysip, Scopas, Hagesandros, Polydoros, Athenodoros,
Apollonios şi Tauriscos sunt nume de artişti, sculptori care rămân
cunoscuţi în eternitate pentru operele lor. În democraţia Greciei antice
26
Ovidiu Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. I, Bucureşti, Editura SAECULUM I.O. ,
1999, p. 200