26 / 325
Realismul și iluzia se succed și coexistă în timp, nuanţate de ritmul
lent, ceremonios și, mai ales, de cele două stări atât de distincte: cea de
dinaintea „perdelei de apă” și cea de după. Sau cea de ud și uscat, de viaţă
și moarte, de material și spiritual.
Valoarea
simbolică
a imaginii este dominată de perdeaua de apă, al
cărei înţeles exclusiv material, prin concretitudinea sa, devine doar un
pretext imagistic ce invocă și evocă multiple sensuri de factură
conceptuală, ce depășesc, ca atare, stricta sa materialitate, dobândind o
consistentă dimensiune ideatică și emoţională, pe alocuri mult mai
abstractă în raport cu imaginea în sine.
Personajele, atât de bine reprezentate la nivel individual, devin, prin
succesiunea secvenţelor, personaje simbol pentru anumite paliere sociale,
caractereologice sau pentru alt tip de categorii: generaţia, rasa,
naţionalitatea (într-o oarecare măsură), sexul. Iar solemnitatea ritualică a
gesturilor, plasticitatea eterică a imaginii dezvoltă un fel de convergenţă
sacrală, purificatoare şi înălţătoare, care conferă astfel apei o semnificaţie
ce extrapolează funcţia sa imediat-existenţială spre tărâmul imaterial al
visului, mai cu seamă prin alura ei diafană, ce dezvoltă o importantă forță
de sugestie a unui spirit personificat, apa devenind astfel, în sine, „materie
vie”.
Poate chiar în acest mediu al inefabilului hipnotic provocat de
imaginea vizual-cinetică putem, mai cu seamă, regăsi și accepta „gândirea
vizuală” ca o componentă a proceselor mentale de factură prioritar
senzorială, unde, alături de explorările și reflecţiile auditive, tactile,
olfactive, gustative, ea operează complex devenind, de fapt, unul dintre
vectorii esenţiali ai capacităţii de cunoaştere.
Cu toate acestea, limbajul vizual, în toată complexitatea sa, îşi
dezvăluie limitele în zona sa conceptuală, la nivelul comunicării ideilor
abstracte, nivel ce doar prin cuvinte poate fi atins. Evident că acest
„ascendent” al cuvântului, această proprietate de a „intelectualiza”
înţelegerea lucrurilor, în raport cu expresia vizuală, se răsfrânge şi asupra
acesteia, expresia plastică se dezvoltă și devine „discurs” ideatic printr-o
relație asociativă, nu arareori (mai cu seamă în cazul unor opere plastice
de mare forță) reversibilă. Imaginea, prin „concretitudinea” sa, dislocă,
drept echivalente, un număr finit de cuvinte ce au o valoare egală cu
imaginea în sine, pe când unui cuvânt i se pot atribui, în general, mult mai
multe imagini definitorii. De exemplu, dacă prezentăm imaginea unei