Becul Peticit - Gheorghe Sfaiter

specifică paradigmelor contemporane de manifestare artistică, aspect

asupra căruia vom reveni.

Aplicând, printr-un salt abrupt, sistemul analitic al valorilor artelor

vizuale contemporane ‒ de exemplu, în cazul lui Bill Viola și al creaţiei

sale

Oceanul fără ţărm

(

Ocean Without a Shore

)

o remarcabilă lucrare de artă video ‒ cu ușurinţă vom remarca o

reprezentare

extrem de exactă a unei realităţi iluzorii, al unui paradox

prin care Bill Viola parcă-l contrazice pe Jacques Aumont, care susţine,

privitor la chestiunea raportului dintre realitate și iluzie: „Mai mult decât

orice este capital de a se reaminti că realismul și iluzia nu vor ști să se

implice mutual în mod automat.”

Evident, iluzia devine aici componentă

convenţională a reprezentării, un fel de demarcaţie între realitatea cinetică

și valențele simbolistice ale mișcării ca atare, un actant al relației dintre

real și imaginar.

În acest caz, Bill Viola nu are în vedere o categorie estetică susţinând

realismul, ci, mai degrabă, iluzoriul. O face însă prin intermediul unor

personaje al căror

realism

este principalul lor atribut, dacă avem în vedere

minuţiozitatea

reprezentării

sociale

(prin

îmbrăcăminte)

și

caractereologice (prin fizionomii și atitudini) în așa măsură, încât asupra

întregii atmosfere să „...guverneze raportul reprezentării realului de o

manieră satisfăcătoare

pentru societatea care pune aceste reguli

.”

Vedem într-o succesiune ceremonioasă, rând pe rând, chipuri de

oameni din cele mai diverse (posibile) straturi sociale, îmbrăcaţi (cât se

poate de onest, dar nu sordid) cu haine ce se armonizează organic cu

trăsăturile feţelor lor. Așa încât fiecare personaj este aproape emblematic

categoriei sociale pe care o reprezintă la nivel de sugestie. Chiar mai

mult, cu o oarecare abilitate imaginativă, destinele acestor personaje pot fi

Jacques Aumont, L’Image, Paris, Nathan/HER, 2001, p. 77