221 / 325
221
excentrica perspectivă lettristă a montajului discrepant, dar, mai ales, din
experimentele video-art-ului ‒ şi o implicare directă, cu puseuri
autobiografice, pur subiective.
Această premiză a „percepţiei” propriei tale imagini ‒ într-o abordare
directă, fără a respecta fluenţa convenţională a limbajului clasic
cinematografic ‒ presupune o investigare asumată a limitelor perceptive
personale dincolo de zona seductivă, superficială a subiectivităţii
idealizante.
Pentru a putea da substanţă demersului teoretic al acestui experiment, mă
folosesc de un scenariu literar, de factură suprarealistă, al cărui text poate
fi un element concret ‒ şi elocvent totodată ‒ în structurarea decupajului
cinematografic. Scenariul este, la rândul său, o construcţie fragmentară şi
eclectică anticipând întrucâtva spiritul şi estetica echivalenţelor sale
vizuale. O încercare prin care fiecare propoziţie pare a fi reflexul oniric a
precedentei. Un calambur de stări prioritar emoţionale.
Numai că decupajul cinematografic ‒ sau storyboard-ul ‒ nu-şi propune
un parcurs obişnuit, cu replicile vizuale ale textului literar date direct şi
într-o succesiune deja cunoscută, ci explorează, pe cât posibil, zonele
imaginare, intuibile ale
elipselor
‒ ale acelor subînţelesuri ce acoperă, în
mod normal, omisiunile unui text sau secvenţă cinematografică ‒ pentru a
esenţializa cursul naraţiunii. Elipsele filmice funcţionează deci ca entităţi
active ale registrelor narative, ideatice şi emoţionale, induse la nivel
imaginar prin montajul planurilor, prin coliziunea imaginilor concrete.
Altfel spus, ele refac fluenţa conexiunilor vizuale substituind, la nivel de
intuiţie imaginară, omisiunile asumate, prin convenţie, de către autor cu
cele mai optime şi personale soluţii acoperind, în acest fel, zonele de
discontinuităţi filmice. În concluzie, spectatorul devine, prin intermediul
acestor elipse, un fel de
coautor
‒ aşadar un factor activ ‒ în măsura în
care o parte din construcţia artistică a filmului din această zonă a sugestiei
este lăsată la discreţia imaginaţiei sale.
Nuanţând şi mai mult acest aspect, vom vedea că rolul elipselor poate fi
cu atât mai fascinant, mai complex şi mai plin de potenţial, cu cât
„adâncimea” lor este mai mare, cu cât ele sustrag fragmente tot mai
consistente din întregul unei unităţi de explorat mergând până la limita
inteligibilităţii sale, ajungând nu rareori şi în zona hiatusului.
Becul peticit are un scenariu al cărui text este de factură suprarealistă,
poetică, astfel încât, de la bun început, el este construit pe un ecart de