222 / 325
elipse profunde; putem spune metaforic că este, mai degrabă, o înşiruire
de omisiuni, de poticniri, legate prin vibraţia poetică a ideilor provocate
de fluxul imaginar.
Aşadar, în acest caz, elipsele au un impact decisiv, textul în sine devenind
mai mult un pretext pentru o dizertaţie vizuală. Evident, însă, replicile
vizuale se vor manifesta, în bună măsură, în aceeaşi notă dată de textul
literar, potrivit următorului principiu:
Planul 1 ‒ de fapt, imaginea
elipsei
dintre planul 1 şi 2 (al decupajului
normal dedicat acestui text), cu sunetul dramaturgic al planului 1 din text,
deci cu sunetul planului anterior sau cu Planul 2;
Planul 2 ‒ de fapt, imaginea
elipsei
dintre planul 2 şi 3, cu sunetul,
dialogul, zgomotul, muzica din planul 2 din text;
Planul 3 ‒ imaginea
elipsei
dintre planul 3 şi 4, cu sunetul din
planul 3 din text; ş.a.m.d.
La rândul lor, acţiunile elipselor sunt însoţite de dialogurile şi sunetele
planurilor anterioare şi ulterioare… aşa încât, de exemplu, un plan este
complementat cu sunetul imaginii anterioare sau a celei ce urmează, după
cum se vede mai sus.
Această metodă lettristă a montajului
discrepant
dintre imagine şi sunet
poate avea, la nivel de sugestie, rolul unei muzici polifonice, care se
extinde şi în registrul vizual dislocând idei şi emoţii paralele, ce, vibrând
simultan, dar cu timpi de referinţă diferiţi, poate crea, prin însumare,
mesaje autentice, a căror substanţă se consolidează prin decantare.
Altfel spus, discursul filmic intenţionează să construiască nu „povestea”,
ci stimulii unor stări emoţionale fără coerenţă diegetică, culese doar în
funcţie de intensitatea lor asupra fluxului memoriei.
Oameni, locuri, replici, atitudini şi gesturi, ce-mi rămân ‒ ca la toată
lumea ‒ localizate undeva în memorie, au avut prilejul de a fi exhibate
prin cuvinte, imagini şi sunete dobândind semnificaţii şi înţelesuri
generalizante, transformându-se în simboluri.
Mişcările încetinite până dincolo de semnificaţia lor poetică suscită un tip
de percepţie meditativă pe fondul unor manifestări vizuale cu inflexiuni
ludice.
Sunetele muzicii ‒ adesea lirică ‒ sunt sufocate de zgomote
disconfortante situând astfel discursul fondului sonor pe un tărâm plin de
incertitudini de factură existenţială, înzestrat cu acorduri dramaturgice,