220 / 325
concomitent (prin „insistență”) şi un tip de percepţie analitică, miza fiind,
desigur, stimularea atenţiei.
Cele trei personaje masculine ‒ copilul, studentul şi el (de fapt, eu) ‒ se
regăsesc, de multe ori, învălmăşiţi chiar în acelaşi plan ‒ ca un fel de
simbol al coexistenţei simultane a tuturor vârstelor unei persoane ‒ într-un
sincronism de timp, o stranie „ubicuitate temporală” (prezenţa simultană a
unei persoane, la vârste diferite, în acelaşi punct al întâmplării), ce domină
aproape subconştient memoria, cu precădere... după un anumit număr de
ani. Un „timp cristal”, în ale cărui fațete paralele (simultane),
„transparente”, sunt captive ‒ în acelaşi spațiu şi aceeaşi unitate de timp ‒
două, trei sau mai multe imagini distincte ale aceluiaşi personaj ‒ evident
diferit ca vârstă ‒ personaje care „trăiesc” oarecum depersonalizat,
mecanic acelaşi eveniment. Sugestia unei dureroase neputințe de-a „da
timpul înapoi”, de-a schimba cursul său eroziv.
În fine, ţiuitul ascuţit, ce predomină adesea sunetul filmului, provine dintr-
o afecţiune fiziologică personală şi cred că poate susţine natura subiectivă
‒ „autobiografică” ‒ a filmului, instaurând şi o anumită tensiune.
Experimentul propune testarea disponibilităţilor perceptuale ale unui
demers de tip „Dada”, cu imagini ce provin, cu precădere, din mediul
urban timişorean. Este o percepţie disociată a unor unităţi de timp şi spaţiu
‒ prin diverse componente filmice ‒ din medii sociale, culturale, politice,
stradale, familiale, şcolare etc., precum şi o disjuncţie a timpului de spaţiu
prin asocierea unor sunete discrepante în raport cu imaginile date.
Una din căile de abordare ale acestui experiment va fi
cea a limitelor
percepţiei subliminale atât în registrul imagistic, cât, mai ales, în cel
sonor.
Încerc, totodată, să propun spectatorului un mod de a trăi concret efectele
psiho-fiziologice cu imagini ce, prin repetiţie, devin repere ale unor
automatisme ce se regăsesc în mentalul colectiv, dar şi fixaţii personale,
caremi marchează obsesiv îndoielile şi incertitudinile legate de fapte,
oameni şi locuri trecute şi prezente.
Film experimental, cu montaj în manieră mozaicată, ce presupune ca
fiecare plan să fie total diferit de cel anterior (evident, şi de cel următor)
atât ca şi conţinut dramaturgic, cât, mai ales, ca unitate spaţio-temporală.
Un montaj al efectului de stare ‒ revendicat, oarecum istoric, din
propunerea teoriei eisensteiniene, cea a montajului de „senzaţii”, din