Becul Peticit - Gheorghe Sfaiter

208 / 325

După cum am văzut în capitolele anterioare, Marcel Duchamp,
Hans Richter, Fernand Leger, Salvator Dali, Man Ray, Joseph Cornell și
alţi artiști de la începutul secolului trecut, tentaţi de potenţialul expresiv al
cinematografului și de cinetismul vizual în sine, au realizat mici filme
experimentale, a căror miză majoră era imaginea. Interesant însă este
faptul că montajul acestor filme este deosebit de uzanţele acelui timp.
Eliberaţi de orice inhibiţie convenţional-profesională, cineaștii plasticieni
au improvizat noi formule de articulare a fragmentelor vizuale, dictate de
spiritul imaginii în sine ‒ Hans Richter în Rhytmus 21 199 ‒ sau de un
anumit sens poetic și ideatic ‒ Anémic Cinéma 200 , realizat de Marcel
Duchamp.
Articularea planurilor în cele două filme este discontinuă, dar
relaţiile dintre ele diferă de la un caz la altul. În Rhytmus 21 sunt asocieri
imagistice provocatoare, ecou, răsunet, pe când în Anémic Cinéma
relaţiile sunt de confruntare ideatică având iz poetic.
Hans Richter (1888-1976), imagini din filmul Rhytmus 21 , 1921
Principiul de asamblare în filmul lui Hans Richter, Rhytmus 21,
este cel al conexiunilor aleatorii . Nu ne referim la formă, care este
coerentă, cu un cinetism ce se dezvoltă fluid în timp, ci la sensul
comunicării, de factură senzorială, ce se repercutează emoţional. Aspectul
raţional-narativ al asamblării este diminuat spre o direcţie abstractă,
restricţionat în arealul geometric, de sorginte pur formală.
Principiul de transmisie al mesajelor este cel al sugestiei iar lumea ,
reprezentată în forma sa geometrică, poate fi reperată ca evidentă sau în
curs de construcţie simbolică. Dar cinetica imagistică impune prin ritm o
nouă premiză, cea a percepţiei emoţionale, reductivă în direcţia pur
senzorială.
19
2