Becul Peticit - Gheorghe Sfaiter

Încă de prin anii de dinaintea primului război mondial au existat

preocupări teoretice despre montaj ca element central al artei filmului.

David Wark Griffith, marele cineast american, reușește ca, prin

capodoperele

Nașterea unei naţiuni

191

și

Intoleranţă

192

să atragă atenţia

decisiv asupra importanţei capitale pe care montajul o are în construcţia

unei opere cinematografice. Montajul îi va preocupa de atunci încolo pe

toţi oamenii de cinema, în special pe regizori și criticii literari care erau

tot mai interesaţi de noua artă.

Așa se face că, până în zilele noastre, s-a scris și analizat în sute

de feluri structura mecanismului viu și creator care definește montajul.

Analizele și consideraţiile teoretice se modelau după nivelul creator și

mentalul epocii respective. Multe dintre consideraţiile estetice și de

limbaj, legate direct de impactul montajului în actul creativ

cinematografic, mai sunt valabile, într-o formă sau alta, și astăzi.

Scriitori și critici de artă și film ‒ Louis Delluc, Elie Faure, Leon

Moussinac, Paul Rotha, Guido Aristarco, Pierre Leprohon, Rudolf

Arnheim, Georges Sadoul, John H. Lawson, Andre Bazin, Marcel Martin

‒ și cineaști importanţi ‒ Sergei Eisenstein, Karl Reisz, Rene Claire,

Dziga Vertov, Lev Kuleșov, Pier Paolo Passolini și mulţi alţii ‒ au scris

despre tainele artei cinematografice și despre montaj propunând multe

feluri de clasificări ale acestui act creativ. Acest fapt arată, pe de-o parte,

marea complexitate a fenomenului în sine, dar, mai cu seamă, rolul său

determinant în creaţia cinematografică, precum și soluţiile creative ‒

practic infinite ‒ pe care montajul le poate da unui film sau altul.

Dintre aceste multiple soluţii de clasificare am ales-o pe cea

propusă de criticul francez Vincent Amiel, care, la acest moment, pare a fi

acoperitoare pentru toate genurile de film și în alte manifestări artistice de

factură cinematografică (video-art, multimedia-art, net-art, etc.) sau cele

care includ fragmente cinematografice (video-instalaţionism, teatru

contemporan și altele).

„Tabelul următor, cu toate neajunsurile simplificării ce implică o

ordonare oarecum asemănătoare a materiei, încearcă să pună în lumină

caracteristicile acestor tipuri de montaj, părţile lor distincte, prin

încrucișare însă, și apropierile conceptuale dintre diferitele estetici ce le

caracterizează. Vom vedea că în montajul narativ are, pe toată linia sa,